Momentul 1877 n-a apărut din senin în istoria României și n-a fost răscruce neașteptată. Fusese pregătit secole de-a rândul de lupte și de speranțe de toți cei care îi înfruntaseră pe turci ori de câte ori aceștia îndrăzniseră să ne calce hotarele. N-a fost acceptată nicio pace rușinoasă, armatele turcești n-au trecut niciodată hotarele fără să fie atacate și de cele mai multe ori alungate. Și trebuie să ținem seama că era vorba de cuceritorii Constantinopolului, de cei care șterseseră de pe fața pământului un imperiu ca cel bizantin, o forță milenară a spiritului și a spadei. 1877 a fost doar momentul culminant al unei aspirații permanente.
Când în Balcani, lupta politică antiotomană a început a se contura mai evident, România, prin oamenii ei politici experimentați, ca, de pildă, Mihail Kogălniceanu, veteran al unirii din 1859, a trimis Porții revendicări precise care aveau în vedere în special recunoașterea deplinei noastre autonomii și suveranități, într-un cuvânt independența și neatârnarea (Memoriul din 16/28 iunie 1876). Memoriul trimis de Mihail Kogălniceanu era limpede și îndrăzneț. În final, el avertiza «Sublima Poartă» (sultan era Murad al V-lea, urmat în 1876 de Abdul Hamid al II-lea) că respingerea acestor revendicări ar duce la schimbarea totală a atitudinii României și la consecințe nedorite de turci. Turcii n-au înțeles momentul istoric și nu au răspuns afirmativ cererilor românești. Neutralitatea pe care o promisese Kogălniceanu nu-și mai avea acum rostul. Acesta, în calitate de ministru de externe, orienta acum politica românească dinamic și clarvăzător, spre o soluție radicală. El trimise ambasadorilor români de pe lângă puterile europene o notă în care explica situația, indicându-le să orienteze marile puteri și opinia publica în favoarea noastră. Nicolae Iorga caracterizează astfel nota lui Kogălniceanu: „Ea face cea mai mare onoare omului care a scris-o și diplomației unui stat vasal care a îndrăznit să ridice acest nobil glas, unul din cele mai nobile ce au fost vreodată auzite pentru dreptate și pentru suferința omenească înaintea Europei".
Dar răspunsul turcilor a fost considerarea țărilor românești ca „provincii privilegiate" ale Imperiului otoman. La 4/16 aprilie 1877, va fi semnată la București Convenția prin care România permitea trupelor rusești libera trecere pe teritoriul nostru și „tratament rezervat armatelor amice". Din partea română semnează Mihail Kogălniceanu, ministru de externe. Tratatul se încheie „de pe poziții de egalitate, între state suverane, prin care integritatea României era oficial recunoscută de Imperiul rus". Îndată după aceea, deși nu se hotărâse și intrarea în război, în țară se decretează mobilizarea generală (6/18 aprilie 1877). 58.700 de soldați au fost puși pe picior de război în trei săptămâni. La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei și trupele sale au și trecut frontiera română în drum spre Balcani. Armata română se înșiră, în așteptare, de-a lungul Dunării, între Turnu Severin și Călărași, spre a nu permite ca turcii să aleagă drept teatru de război nordul Dunării. Prevederea a fost bună, pentru că de îndată au și început tatonările bașibuzucilor prin dese atacuri la nordul Dunării și chiar bombardamente la Brăila, Calafat, Bechet, Oltenița și Călărași, ceea ce va fi de îndată socotit la București ca act de agresiune turcească împotriva unei țări cu care nu era în război.
La 8 mai 1877 (calendarul îndreptat), armata română trage primul foc de tun la Calafat, în legitimă apărare. În mintea și în inima românilor reveniră vremurile lui Mircea, ale lui Ștefan, ale lui Mihai. Primul foc de tun a fost trimis în mijlocul armatei turcești de la Vidin. Din ziua aceea, Vidinul se va adăuga în istoria României lângă Rovine, Vaslui, Războieni și Călugăreni. Poporul cere proclamarea independenței și decretarea stării de război cu Turcia. La 29 aprilie/11 mai 1877, Camera face propuneri formale guvernului de a declara războiul. A doua zi, senatul face același lucru. Mihail Kogălniceanu mai are încă timpul de a trimite puterilor europene așa-numitele „puteri garante", care de fapt n-au garantat niciodată nimic, sau mai exact, nu și-au exercitat niciodată în mod serios garanțiile, o notă prin care explica noua situație. El denunța agresiunea turcă de-a lungul Dunării și considera că Turcia a început de fapt războiul pe care România îl acceptă pentru că trebuie să se apere. Câte precauțiuni diplomatice! Kogălniceanu procedase cu aceleași precauțiuni și față de Imperiul Otoman, când oferea neutralitatea, și față de cel țarist, când permitea libera trecere a armatelor pe teritoriul României, și acum față de puterile garante. Diplomația română trebuia să aibă în vedere totul, să nu riște în nici o parte, spre a „apăra pământul nostru, a salva instituțiile noastre și spre a asigura existența noastră politică", cum spunea Kogălniceanu. La 9/21 mai 1877, în Cameră, Mihail Kogălniceanu, fără a mai aștepta garanții de nicăieri, bizuindu-se doar pe dreptul sfânt al națiunii de a exista și de a fi liberă și independentă, suverană și neatârnată, bizuindu-se pe poporul care aștepta pe cineva care să-i materializeze în cuvânt și faptă hotărârea, bizuindu-se pe vitejia ostașilor români care stăteau la Dunăre gata la datorie, în numele guvernului, proclamă independența.
Cuvântarea lui Mihail Kogălniceanu ar trebui citată toată. E document de mare vibrație patriotică. Poporul a retrăit entuziasmul 1859 când același Kogălniceanu găsise cuvintele cele mai potrivite să exprime ceea ce simțea toată suflarea românească. Și de data aceasta a fost la fel de inspirat: „Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare. Avem domn de sine stătător... Am ajuns la scopul urmărit nu azi, ci pot zice, de secole, și mai cu deosebire de la 1848 încoace". Fiindcă sosise ceasul adevărului, Kogălniceanu restabilește întreg adevărul istoric asupra situației Țărilor Române și a raporturilor ei reale, în trecut cu Poarta Otomană: „Mai întâi de toate, domnilor, ne facem întrebarea: ce am fost înainte de declararea războiului? Fost-am noi dependenți de Turcia? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi n-am zis-o niciodată. Noi n-am fost vasali. Sultanul n-a fost suzeranul nostru. Însă, era ceva: erau niște legături sui generis, niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi". Și mai departe definește situația prezentă: „Ne întrebați acum ce suntem? Suntem în stare de război cu turcii. Legăturile noastre cu înalta Poartă sunt rupte și când va fi ca să se facă pacea, nu cred că un singur român va mai consimți ca România să reintre în pozițiunea ei de mai înainte, rău definită, hibridă și jignitoare, atât intereselor României, cât și intereselor Turciei. Așadar, domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentanțiunii naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă". Cuvântarea lui Mihail Kogălniceanu a fost un vibrant apel către națiune pentru trezirea și angajarea ei totală în realitatea cea nouă la care îi dădeau dreptul cele mai elementare legi ale dreptului și rațiunii. „Noi trebuie să dovedim că suntem o națiune vie, trebuie să dovedim că avem conștiința misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem și noi sacrificii pentru ca să păstrăm această țară și drepturile ei pentru copiii noștri, și această misiune în momentele de față este încredințată forțelor și fiilor noștri care mor la hotare". El acuză Turcia de agresiune: „Starea noastră de război este făcută de însăși Turcia, nu numai pe teritoriul nostru, dar și în apele noastre". Odată pentru totdeauna, poporul român trebuie să se hotărască să-și ia soarta în propriile mâini: „Nu mai voim să depindem de certurile altora..." voim să „răspundem numai pentru greșelile noastre... să arătăm că suntem o națiune hotărâtă să ne ocupăm de noi".
Kogălniceanu afirmă apoi dorința României de a trăi în pace cu toate țările: „Noi vrem să fim bine cu toate puterile, și cu Rusia și cu Austria și chiar cu Turcia; și cu Turcia vom face legături noi, dar legături de acelea care se cuvine să se facă în secolul al XIX-lea, cum am făcut cu Austria...". „Mă rezum, domnilor: voim să fim independenți, pentru că voim să trăim viața noastră proprie, pentru că nu voim să mai pătimim pentru greșelile altora, pentru că voim ca la Gurile Dunării de jos să fie un bulevard în contra războiului".
1877 este fără îndoială un an de cotitură în istoria românilor, dar independența, cum spune frumos prof. Virgil Cândea, e o „permanență a istoriei românilor", o constantă a vieții, idealurilor și aspirațiilor românești.
