Numele de persoane de origine calendaristică, precum și numele de familie care prezintă sufixul-escu sau -eanu aparțin unor microsisteme antroponimice.
Microsistemele antroponimice românești sunt structuri bine individualizate, care pot fi raportate la structuri ale vocabularului limbii române. Între microsistemele vocabularului limbii române, cel format din cuvinte care numesc funcții publice, de la care au rezultat nume de familie, se distinge prin particularitatea de a aparține, în cea mai mare parte, cuvintelor ieșite din uz.
Conceptul de funcție publică trebuie privit, în acest caz, din perspectivă istorică. Dacă avem în vedere funcțiile boierești din divanurile țărilor românești, acestea erau echivalentele din epoca modernă ale celor de ministru, secretar de stat, șef de departament etc. Marele logofăt era în Moldova „întâiul boier din divan care conducea cancelaria domnească și, în absența domnitorului sau a mitropolitului, prezida divanul", iar în Muntenia el era „unul dintre cei mai de seamă boieri de divan, urmând după ban" (DLRM, logofăt, s.v.). În subordinea acestuia erau: al doilea logofăt (adjunctul marelui logofăt), al treilea logofăt (secretarul marelui logofăt), ca și logofătul de obiceiuri (maestrul de ceremonii, altfel spus „șeful protocolului"), logofătul de taină sau domnesc (secretar particular, sau „șeful de cabinet" al domnitorului).
Dicționarele însoțesc numele de funcții din divan sau din administrația feudală cu precizarea „arhaic", „învechit". Dintre numele de funcții publice de la care au rezultat nume de familie le-am reținut doar pe acelea care denumeau, într-o epocă mai îndepărtată, funcții boierești mai importante din divanurile din Moldova și Țara Românească. Cuvintele prin care erau exprimate aceste funcții publice au ieșit de mult din vocabularul curent al limbii române, dar la acea vreme ele erau uzuale, cu o existență în limbă de câteva veacuri, pe toată durata evului mediu.
Titulatura funcțiilor publice deținute de boieri, cu care românii se obișnuiseră de câteva secole, începe să fie treptat abandonată, o dată cu intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice, când separarea puterilor în stat devine realitate. Numele funcțiilor dregătorești încetează definitiv să mai fie de actualitate încă de pe vremea Divanurilor ad-hoc. Cu dispariția obiectului, adică funcția dregătorească, încetează să mai fie activ și termenul prin care este numită funcția. El trece acum, treptat, în masa vocabularului și de aici în compartimentul periferic al acestuia, alăturându-se altor arhaisme. Locul înaltei funcții dregătorești îl ia cel de ministru.
Funcția dregătorească reprezenta nu numai o poziție anume în aparatul de stat al acelor timpuri, ci și un privilegiu boieresc. Totodată, numele funcției dregătorești a ajuns să fie echivalent cu un titlu nobiliar.
Calitatea de ban, vornic, logofăt, spătar, postelnic etc. apare în documentele istorice alături de numele personal activ, adică cel aflat în circulație, al unui boier. Dacă pentru titularii unor funcții dregătorești numele funcției nu figurează ca nume complementar cu funcție de nume de familie neoficial sau chiar ca nume de familie cosacrat, pentru descendenții acestora astfel de apelative devin supranume ca expresie a dovedirii originii nobiliare.
A existat în timpul domniilor fanariote, dar și după Revoluția de la 1821, obiceiul unor domnitori de a acorda titluri boierești unor persoane care proveneau din rândurile negustorimii, din mica boierime sau care erau străini stabiliți în Principate. Constandin Sion, în Arhondologia Moldovei, ne oferă zeci de asemenea exemple. Nu mai e atât vorba de boieri de divan cât de persoane care „s-au boierit", mai ales în timpul domniei lui Mihail Sturza. Urmașii acestora s-au simțit mândri de înaintașii lor, din care motiv au adoptat ca nume de familie numele funcției dregătorești.
În Baza de date antroponimice a României, constituită la Facultatea de Litere a Universității din Craiova în 1994, figurează, cu frecvența pe județe, următoarele nume de familie provenite de la nume de funcții publice din Evul Mediu românesc: Armaș 247, Armașu 600, Banu 13.648, Cămăraș 211, Cămărașu 360, Cluceru 43, Comis 128, Comisu 85, Logofătu 1.094, Pitariu 314, Pitaru 711, Pîrcălab 392, Pîrcălabu 972, Postelnicu 3.994, Serdaru 332, Slujeru 13, Spătariu 1.135, Spătaru 9.365, Stolnicu 474, Vornicu 3.859.
(Bibliografie: Teodor Oancă, Microsisteme antroponimice românești, Craiova, 2016)
