Născut la 24 martie 1925, ajuns până la venerabila vârstă de 92 de ani, ne-a părăsit, în 7 februarie, la Frankfurt pe Main, Dinu Ianculescu, actorul, poetul care a trăit cu nostalgia lumii în care și-a pus în valoare multiplele lui calități și pe care a părăsit-o în 1985, stabilindu-se în Germania.
Ne-am întâlnit la Frankfurt am Main, în urmă cu ceva ani, la un Târg Internațional de Carte, vizitând standul românesc ca și cum astfel s-ar întoarce puțin acasă.
L-a surprins că l-am recunoscut - vocea lui gravă era inconfundabilă și parcă aceeași pe care am auzit-o la radio, în filme, pe scenele pe care a jucat.
Sigur, ne-a legat, ca într-un fel de dragoste la prima vedere, poezia, pentru că dincolo de rostirea altora, Dinu Ianculescu s-a rostit și pe sine.
Mi-a făcut apologia formelor fixe, care, spunea, pun mai bine în valoare talentul, măiestria, arta de a te spune respecând rigori fără ca astfel să trădezi emoția sau s-o simulezi.
Ne-am făcut planuri mărețe - a apreciat revista „Vatra veche" pe care o expusesem la standul României, alături de lucrările dedicate lui N. Steinhardt, în contextul centenarului nașterii sale, pe care le-am editat eu.
Mi-a promis poeme, memorii... Avea însă o mare problemă... a rămas la scrisul de mână, iar tehnologiile informaticii nu-i trăgeau cu ochiul.
Am primit câteva scrisori, dar n-am putut finaliza nici interviul pe care mi-l doream. Am sperat că va veni un altădată, un altcândva, în care să mai putem sta față-n față, la taclale.
A rămas însă amintirea, o amintire luminoasă, și nostalgia unei întâlniri, pentru mine, memorabilă.
Ne-au rămas cărțile sale: Argintatul pește și alte poezii (1970), 41 de sonete (1975), Rondeluri (1980), O lumină de cuvinte (1994), Ungând, un chip știut, un vis, un timp (2002), Cântările Cântării lui Solomon (puse în vers după Biblie) (2008), filmele, Mihai Viteazul (1971), Trandafirul galben (1982), Misterele Bucureștilor (1983), Fructe de pădure (1983), Secretul lui Bachus (1984)... și vocea lui, purtătoare de poezie.
