„Caracteristică este șiretenia perfidă cu care caută și prin care aproape totdeauna reușesc să inducă în eroare pe conducătorii autorităților superioare, cari nu cunosc sufletul lor, și, în special, pe frații noștri din țara mamă.
D-lor deputați, există în județul nostru Mureș un sat numit înainte Jeci. Acolo, un oarecare baron Kemeny avea un castel. În acel castel și a dat sufletul, după săvârșirea unirii religioase, mitropolitul ortodox de Alba Iulia, Sava Brancovici, care, fiindcă nu voia să treacă la uniație, a fost scos din scaunul episcopal și a fost bătut până la sânge în piață, în Alba Iulia. A fost închis în castelul acela, unde și-a dat apoi sfârșitul. Comuna aceasta, Jeci, noi, localnicii, am botezat-o imediat după unire, Brâncovenești, în memoria acelui mitropolit martir al credinței sale strămoșești. S-a întâmplat, că acel castel, ulterior, a fost consacrat pentru ședințele afirmative literare ale așa numitului <<Helicon>> al scriitorilor maghiari, așa numesc ei o societate literară a lor unde cică fac literatură. Destul că domniile lor nu se simțeau bine în acel castel, cu toate că este foarte luxos, fiindcă era numirea comunei care îi jena. Când era vorba să ceară un bilet de tren sau un certificat de la primărie cu <<Brâncovenești >>, totdeauna le apărea spectrul umilului Vladică Valah, ucis de ei și care și-a dat sufletul de martir în castelul acela.
Atunci, ce au făcut? Au venit la București, fără să știe nimeni dintre noi, dintre cei localnici, s-au prezentat la Ministerul de Comunicații și au cerut să se schimbe numirea acestui sat. Pe ce motiv? Vroiau să dovedească loialitatea lor, spuneau, deoarece este în acea comună o societate literară <<Helicon>>, unde se țin ședințe literare și, pentru apropierea sufletească între români și maghiari, ei oferă ca numele acestei comune să fie numele unui vrednic scriitor, fiu al neamului românesc. Și atunci, d-lor, s-a convenit să se dea numele <<Delavrancea>>. Și stațiunea poartă acum numele de Delavrancea. Funcționării aceia superiori din Ministerul de Comunicații sunt de atunci, desigur, și mai ferm convinși de loialitatea extraordinară a ungurilor acestora, cari se prezintă la București, și oferă ca numele unei localități, unde țin ei ședințe literare, să poarte numele unui scriitor român.
Și în cercurile acelea din București, desigur, s-a întărit și mai mult convingerea că noi, ardelenii, calomniem pe unguri și, în special, că generația aceasta tânără de înflăcărați, nu poate vorbi cu temeiu.
Vedeți care a fost diplomația. Scopul lor a fost ajuns."
Într-adevăr, de pe aceleași site-uri aflăm suficiente informații despre castelul din Brâncovenești, mai puțin despre soarta înaltului ierarh al Bisericii ortodoxe române transilvănene, întemnițat între zidurile acestuia.
Inițiat pe la 1400 de familia nobilului maghiar Losonczi Dezsofi, castelul își va schimba frecvent în următorul veac și jumătate stăpânii; în 1610 intră în proprietatea lui Gabriel Bethlen, voievod al Transilvaniei; va fi preluat apoi de principalele Gheorghe Rákoczy al II-lea, care - pentru serviciile aduse - îl va dona, împreună cu cinci sate de iobagi, unui comandant militar, Ioan Kemény. Castelul va rămâne în proprietatea acestei familii peste trei sute de ani. Mișcările sociale și politice, invaziile, degradarea firească cauzată de timp și - nu în ultimul rând - restaurarea neinspirată din 1816, condusă de arhitectul István Möller, poruncită de baronul Miklós Kemény, au dus la schimbări ireversibile și la denaturarea aspectului inițial al momentului. Iar de o soartă mai bună n-a avut parte nici în perioada comunistă, când acolo a funcționat un azil pentru copiii cu handicap mintal sever.
Să revenim, însă, la perioada interbelică. În 1926, contele János Kemény cheamă la castel „28 din cele mai proeminente personaje literare [sic!] maghiare din România, dar care au decis să nu participe, au acceptat soarta minoritară." (?) Același site al localității face precizarea că „la castelul de la Brâncovenești a fost fondată societatea Helikon, la reuniunile căreia au participat" veritabili oameni de cultură maghiari, fondatori ai revistei „Erdelyi Helicon" (între aceștia, Károly Kós, Tamási Áron, Aladár Kuncz,, László Tompa), dar și scriitorii cu vederi revanșarde extremiste (de pildă, viitorii criminali de război, acuzați de crime contra umanității, Wass Albert și Nyirö József). De altfel, orientarea revistei, în ansamblu, urmărea o subtilă desprindere culturală a Transilvaniei de restul țării, „propagând ideea unei literaturi ardelene de limbi și origini culturale diferite." (s.n.)
Castelul a fost retrocedat după 1990 familiei Kemény, iar din 30 septembrie 2014 a fost deschis pentru public. Proprietarii au înțeles să facă și un gest „pios", „patriotic", așezând în incinta sa rămășițe pământești ale criminalului de război transfug Wass Albert: „O parte din cenușa scriitorului maghiar din Transilvania, care a trăit ultima parte a vieții în emigrație în Statele Unite, au fost aduse [sic!] la Brâncovenești și așezate [sic!] cu acordul familiei Kemény în parcul castelului, aproape de Masa Helikon, într-o piatră imensă cu inscripția „A kö marad!" (Piatra rămâne!). (Observați, stimați cititori, „corectitudinea" limbii române, utilizată pe respectivul site!)
Așadar, osemintele unui martir al românilor de acum trei veacuri stau alături de cenușa unui călău al românilor din perioada horthystă a celui de-al Doilea Război Mondial! Iar aceasta s-a putut întâmpla datorită nepăsării, neștiinței (impardonabile!) sau a compromisurilor, inclusiv în plan istoric și cultural, a diriguitorilor noștri! Studiul de față mai dovedește, însă, un lucru: monumentele trecutului și aplecarea înspre faptele vechi de limbă sunt instructive, ele ajutându-ne întru înțelegerea istoriei locale și naționale!
