Nu aştept de la conducătorii ţării mele să-mi mărească pensia şi nici să-mi subvenţioneze factura la încălzire. Deşi aş avea mare nevoie şi de mărirea pensiei şi de subvenţionarea căldurii, înţeleg că deocamdată ceea ce ar trebui să aştept de la conducătorii ţării este cu totul altceva, mult mai important decât nevoile de zi cu zi.
Aştept de la conducători, fie ei preşedinte sau guvern, dovada că pot avea încredere în capacitatea lor de a înţelege gravitatea momentului în care soarta i-a desemnat să decidă destinul pe termen lung al acestei ţări. Aştept să văd că realizează şansa sau ghinionul de a fi conducători într-un moment în care se redesenează arhitectura ansamblului economic şi politic global, în care paradigma sau modelul dezvoltării se schimbă rapid şi dramatic şi în care cei ce conduc acum au o imensă responsabilitate faţă de direcţia pe care se va orienta destinul viitor al fiecăruia dintre noi.
Lumea se schimbă sub ochii noştri, iar această schimbare va avea efecte extrem de importante asupra României. Aştept să văd că cei ce ne conduc înţeleg gravitatea acestor schimbări şi au inteligenţa şi curajul de a acţiona rapid pentru a adapta şi orienta politica ţării în aşa fel încât să putem rezista şocurilor ce le vom primi.
Schimbarea paradigmei economiei globale este deja vizibilă şi studiată la nivelul cancelariilor occidentale în vederea înţelegerii ei şi a pregătirii măsurilor de adaptare la schimbare şi de contracarare a efectelor.
La noi, nu există o astfel de preocupare la nivelul factorilor decizionali. Programul de guvernare, bugetul şi atitudinea beligerantă manifestată între preşedenţie şi guvern în rezolvarea problemelor importante ale vieţii economice şi sociale arată un evident dezinteres faţă de tot ceea ce excede problematica ordonanţelor 13 şi 14.
Gravitatea factorului extern pare a nu fi în atenţia decidenţilor noştri sau pare a fi înţeleasă doar dintr-un punct de vedere simplist bazat pe elemente mai mult istorice decât contemporane. Sunt preocupaţi de pericolele invadării teritoriului naţional de către noua Armată Roşie sau de destrămarea teritoriului printr-un nou Diktat.
Ni se spune că s-au luat măsuri de apărare cu vreo câteva avioane F 16 reciclate şi cu câteva corvete încă neconstruite.
Foarte bine! Ne trebuiau avioane şi poate vom reuşi să avem şi corvete, dar pericolul actual, din punctul meu de vedere, nu este cel militar. Dacă România va fi atacată şi puternic destructurată, atacul nu va fi militar, ci economic. Din păcate, nu suntem în acest moment deloc pregătiţi pentru a lupta cu un astfel de pericol. Nu numai că nu avem instrumente politice şi instituţionale pentru a contracara atacul, dar nu avem nicio gândire strategică a conducătorilor noştri, aptă de a organiza apărarea.
Schimbarea paradigmei globale are multiple aspecte, dar mă voi rezuma doar la două dintre acestea pe care le consider cu consecinţe extrem de importante pentru România:
Este evident că în urma crizei începute în 2007-2008 s-a accentuat procesul de deglobalizare manifestat şi prin relocalizarea capitalului spre ţările de origine. Economia de tip „naţionalist-keynesist" promovată de către noua administraţie americană are ca instrumente de implemenatare investiţii de o amploare nemaiîntâlnită în infrastructură (1.000 miliarde dolari) şi o reducere semnificativă a fiscalităţii (de la 35% la 15%). Sunt două argumente extrem de puternice în favoarea „reîntoarcerii" acasă a capitalului american şi o tentaţie pentru capitalul străin de a investi în SUA. Deja Ford şi General Motors au trecut la politici de relocalizare iar Toyota şi Volkswagen au anunţat intenţia de a renunţa la plănuite localizări europene şi sud-americane în favoarea spaţiului economic nord-american.
Nu trebuie să fii expert pentru a înţelege ce se va întâmpla în foarte scurt timp. Vom fi martorii scăderii interesului capitalului american pentru investiţii în străinătate şi al creşterii interesului capitalului străin (european, asiatic, al ţărilor din Golf, japonez etc) de a investi în SUA. Concluzia? Piaţa investiţională globală se va distorsiona prin scăderea masivă a volumului de investiţii în alte zone decât cele nord-americane. Cine va avea de suferit?Toate ţările care nu pot oferi investitorilor condiţii de valorificare cel puţin egale cu cele americane. Printre aceste ţări şi România, care nu poate oferi nimic altceva decât un relativ nivel scăzut al costului forţei de muncă.
Situaţia devine extrem de periculoasă deoarece România fiind o ţară subcapitalizată are nevoie vitală de infuzie de capital străin. Problema devine şi mai gravă în condiţiile în care accesarea fondurilor europene nu este un substitut real şi suficient al nevoii de capital străin. În aceste condiţii, pentru România este vital nu numai să îşi gândească o nouă strategie de atragere a capitalului străin, dar şi o strategie de menţinere a capitalului străin deja existent.
Din păcate, nu există nicio dovadă că avansăm în această direcţie. Din contră, se pare că mergem într-o direcţie diferită. Iată câteva exemple în acest sens: a) Atragerea capitalului străin nu o vom putea realiza prin reduceri spectaculoase ale fiscalităţii pentru a concura facilităţile oferite de SUA, dar am putea oferi garanţii de siguranţă şi predictibilitate. Oferim oare astfel de garanţii atâta timp cât există o instabilitate politică a cărei amploare şi impredictibilitate este vedetă de televiziune în întreaga lume? b) Cum vom menţine capitalul în ţară atâta timp cât nu-i oferim condiţii elementare de eficienţă? Incapacitatea construcţiei segmentului de autostradă necesar desfăşurării normale a activităţii Renault va menţine prezenţa sa în România chiar dacă Magrebul îi oferă utilităţile solicitate? c) Cum vom menţine societăţile multinaţionale (contributoare de forţă la bugetul românesc) în ţară în condiţiile în care de la tribuna parlamentului se cere anchetarea lor pentru „incitare la dezordine publică"?
Un alt element pregnant al schimbării paradigmei globale este revenirea puternică a tentaţiei pentru politici protecţioniste. Nu este doar o realitate a administraţiei Donald Trump, ci a multor altor ţări dezvoltate sud-est asiatice, chiar şi a unor importante ţări membre UE. Pe fundalul renaşterii naţionalismului şi a incapacităţii instituţionale de rezolvare a efectelor crizei, s-a dezvoltat curentul politic al social-xenofobismului care a eşuat economic în protecţionism. Accentuarea acestei tendinţe se datorează şi orientării politicii economice a Chinei spre piaţa internă, ceea ce a condus la o apropiere importantă a volumului de marfă desfăcut pe piaţa internă de volumul de marfă exportată. Să nu uităm că, în concepţia actuală a conducătorilor noştri, exportul românesc este considerat motor de creştere economică. Va mai funcţiona eficient acest motor în condiţiile creşterii protecţionismului unor ţări în care noi trimitem circa 70% din export? Desigur, ar trebui să avem o strategie de diversificare sortimentală şi geografică a exportului pentru a putea diminua efectele protecţioniste. Ar trebui să ridicăm substanţial calitatea produselor pentru a deveni indispensabili cosumului unor pieţe străine chiar în condiţii de protecţionism. Deocamdată suntem doar la stadiul de „ar trebui".
Pentru orice analiză devine evidentă nevoia de gândire strategică şi de perspectivă îndelungată. Nu ne mai putem mulţumi doar cu rezolvări punctuale sau conjuncturale ale unor probleme curente sau de termen scurt. Suntem parte a unui sistem global iar schimbările acestuia nu ne pot ocoli şi nici nu ne poate face bine dacă nu le transformăm din dificultăţi în oportunităţi dar, pentru aceasta este nevoie de un altfel de politică şi de un alt fel de concept al guvernării. Trebuie să avem ACUM o politică de reevaluare şi reaşezare a priorităţilor şi a oportunităţilor prin care să renunţăm la miturile şi legendele pe care le-am transformat din comoditate şi superficialitate în principii şi piloni ai dezvoltării. Mitul Uniunii Europene ca binefăcătoare a românilor doar prin faptul că ne-a acceptat ca membri fără nici un efort din partea noastră trebuie eliminat căci UE „ne dă dar nu ne pune în traistă".
Trebuie ca decidenţii noştri politici să înţeleagă ACUM şi IMEDIAT că este nevoie de o nouă mentalitate prin care ei, în calitate de responsabili pentru soarta noastră, să demonstreze UE că România este partenerul său economic şi politic cel mai important din sud-estul european, cu un real potenţial de afirmare şi nu un membru de la periferie tăcut şi veşnic resemnat. Aceeaşi poziţie o aştept de la conducătorii noştri şi în raportul cu SUA, cel mai puternic partener strategic al României.
Dacă cei care ne conduc azi vor să se bată, să se bată, dar nu prin statistica numărului de persoane prezente în faţa celor două palate, ci prin statistica numărului de opinii, declaraţii şi măsuri care să demonstreze că putem să le acordăm încredere pentru că înţeleg imensa responsabilitate ce o au de a conduce o naţiune în vremurile unor aşa de dure şi periculoase schimbări şi reaşezări de forţe în plan global.
