Povestește cineva că un oarecare monah pe vremea când se afla în lume arsese un turc într-un cuptor, deoarece turcul îl junghiase pe tatăl său. După aceea omul s-a pocăit, s-a dus la mânăstire, a devenit monah și și-a pus o rânduială duhovnicească bună. Însă, zi și noapte îl ruga pe Dumnezeu să îngăduie să fie ars.
Odată, a izbucnit un foc în mănăstire. Viețuitorii au umplut toate vasele cu apă și, alergând, au stins focul, dar pe acel monah l-au găsit ars. Neuitată, însă, va rămâne scena descoperirii lui. Ce se întâmplase? Acela avea pe atunci optzeci și cinci de ani și era îngrijit de un monah de șaptezeci și cinci de ani. În acea zi, ca să-l ușureze puțin de durerile reumatismului, slujitorul său i-a frecat picioarele cu petrol și l-a învelit cu o pătură, așezându-l lângă sobă. Din lemnele de castan care ardeau în cămin, a sărit o scânteie aprinsă, de la care a luat foc monahul, iar de la el s-a aprins toată mănăstirea. Tare s-au mâhnit cu toții pentru acest lucru și nu se puteau liniști. Mai târziu, duhovnicul lui le-a spus: „Nu vă mâhniți, căci el însuși a cerut de la Dumnezeu să ardă, pentru a-și ispăși păcatul său. Iar focul a fost un dar al lui Dumnezeu.
