După Proclamarea Independenței de Stat a României, în 1877, este consolidată în mod evident situația Bisericii noastre, sunt apărate cu energie sporită drepturile sale la autocefalie. Mitropolitul primat Calinic Miclescu scria Patriarhului Ioachim III: „Rog pe Sfinția Voastră să-mi îngăduie a exprima adânca mea întristare pentru cele ce scrieți în privința autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Fără să mai încerc a arăta drepturile de care se bucură Biserica Română ab antiquo, cred că e de-ajuns a invoca faptul că România e un Stat independent în toate privirile, pentru a demonstra că autocefalia Bisericii noastre este un fapt incontestabil și indiscutabil". Precizia riguroasă și fermitatea termenilor prin care este afirmată, pusă în lumină, situația de drept a Bisericii Ortodoxe Române denotă poziția consolidată a Ortodoxiei noastre, recunoașterea autocefaliei nu mai poate rămâne în stadiul de deziderat, devine acum un imperativ și înfăptuirea lui nu va mai întârzia mult, oricare ar fi fost pretextele procedurale. Astfel a fost din vreme și minuțios pregătit momentul recunoașterii Autocefaliei Bisericii noastre din anul 1885. Proclamarea Independenței de Stat depline a României în 1877 a reprezentat un factor esențial pentru dobândirea deplinei Autocefalii a Bisericii Ortodoxe Române. La 9 Mai 1877, poporul nostru, prin fruntașii săi, declara că „suntem o națiune liberă și independentă", eminentul om politic și mare patriot, Mihail Kogălniceanu, arăta că, în contextul epocii, proclamarea independenței noastre naționale trebuia să fie „confirmată în fața Europei, prin dovedirea capacității românilor de a exista constituiți într-un stat neatârnat"; se impunea „să dovedim că suntem națiune vie, să dovedim că avem conștiința misiunii noastre". Aceste atribute au fost demonstrate și prin lucrarea neobosită a Bisericii noastre pentru dobândirea Autocefaliei, a dreptului legitim de organizare independentă a activității sale în mijlocul poporului pe care l-a slujit de veacuri, mijlocind către Dumnezeu pentru viața pașnică, pentru bunăstarea, bunăsporirea și mântuirea păstoriților.
Actul Sinodal, care a premers dobândirea deplinei noastre Autocefalii, își păstrează întreaga semnificație pentru noi toți, și-o va păstra și în viitor. Actul Sinodal făcea cunoscut că: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislației noastre moderne, pe temeiul demnității Statului român și al demnității națiunii române, declară, sus și tare, că Biserica Ortodoxă Română a fost și este autocefală în cuprinsul teritoriului României, și nici o autoritate bisericească streină nu are drept a ne impune ceva (...). Autocefalia noastră bisericească este un fapt istoric îndestulător pentru noi și pentru cei ce ne iubesc și voiesc a fi cu Biserica și cu Statul nostru în relațiuni amicale...". Acestor <<temeiuri>> - atât de limpede și de categoric expuse - și acestor argumente, pe deplin confirmate istoric, li se adaugă, în Actul Sinodal, precizarea privind poziția statornică a Bisericii noastre Autocefale, de păstrare neștirbită și apărare a unității Ortodoxiei: „Declarăm totodată că noi, apărând Autocefalia Bisericii noastre de orice presiune din afară, nu voim a ne despărți de întregimea Bisericii Ortodoxe.
Noi păstrăm aceleași doctrine bisericești, aceeași disciplină, același cult divin..., care sunt comune Bisericii Ortodoxe din toate țările... Patriarhia de Constantinopol poate, la trebuință, a ne consulta și pe noi în asemenea materii; putem și noi, în asemenea cazuri, să o consultăm...". După asemenea demersuri energice și precizări, care au precedat de fapt, timp îndelungat, anul 1885, prin cuvânt și prin faptă, în luna aprilie acum o sută treizeci și doi de ani, aveam Tomosul de Autocefalie, primit din partea Patriarhiei Ecumenice, care recunoștea deplina Autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române.
Tomosul, semnat de Patriarhul ecumenic Ioachim IV, și de toți înalții ierarhi membri ai Sfântului Sinod al Patriarhiei din Constantinopol, arată, mai întâi, că Biserica lui Hristos păstrează indisolubilă unitatea credinței întru legătura dragostei, unitate care rămâne neatinsă și neclintită în toate veacurile. Apoi face cunoscut că Mitropolitul primat al României și membrii Sfântului Sinod, întemeiați pe motive „pe atât de drepte, pe cât de legitime", au cerut „binecuvântarea și recunoașterea Bisericii României ca Autocefală" și s-a primit „această cerere și dorință, ca dreaptă și conformă cu așezămintele bisericești...". „Așadar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod cel de pe lângă noi..., declarăm că Biserica Ortodoxă Română să fie și să se zică și să se recunoască de către toți neatârnată și Autocefală". Celelalte Biserici Ortodoxe surori au luat atunci cunoștință de recunoașterea Autocefaliei Bisericii noastre din Enciclica Patriarhiei Ecumenice și din scrisoarea oficială pe care le-a adresat-o Mitropolitul nostru primat. La primirea acestei vestiri, Bisericile surori nu au întârziat să ne adreseze cuvântul lor de îmbrățișare frățească. Dobândind deplina Autocefalie acum o sută douăzeci și cinci de ani, Biserica noastră și-a dobândit libertatea deplină de a se cârmui singură în lucrarea sa de slujire pentru călăuzirea spre mântuire a credincioșilor pe care îi păstorește. În acest fel, ea dobândește și își poate exercita, de jure și de facto, plinătatea puterii în lucrarea sa de sfințire. Are astfel puterea de a propovădui învățătura Bisericii Universale, are puterea și libertatea de a se cârmui singură, fiind Biserică a lui Dumnezeu. Ea este acum împreună-sfințitoare și împreună-învățătoare, este de asemenea împreună-cârmuitoare cu celelalte Biserici, având împreună cu ele același Cap, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Ne găsim astfel mai puternic integrați în lucrarea slujitoare a Bisericii Ecumenice. Pe plan intern, Biserica noastră Autocefală depune strădanii susținute pentru buna cârmuire a păstoriților, pentru educația lor ca buni creștini și buni cetățeni, imprimându-le râvna către virtute, către fapta cea bună, către desăvârșire și mântuire.
Dobândirea Autocefaliei în anul 1885 a avut o înrâurire deosebită asupra atmosferei naționale. Acest act istoric a avut ecouri profunde în viața poporului nostru, a produs o deosebită bucurie. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, recunoscută în 1885, sprijinea și întărea, ca realitate și argument, independența națională de curând câștigată, slujind cu același devotament, dar cu puteri sporite, celălalt mare ideal al românilor, unitatea națională, ce avea să fie dobândită în 1918.
