Nu o dată am ascultat, din 1990 încoace, cu acea firească emoție, tulburătoarele, răscolitoarele versuri, cântate de acel „menestrel la Curțile Dorului", Tudor Gheorghe, făcând parte dintr-un fericit, de neuitat repertoriu: „Acolo unde-s nalți stejari, / Și cât stejarii nalți îmi cresc / Flăcăi cu piepturile tari, / Ce moartea-n față o privesc; // Acolo, unde-s stânci și munți, / Și, ca și munții, nu clintesc / Voinicii cei cu peri cărunți / În dor de țară, strămoșesc; // Acolo unde-i cer senin / Și cu seninul cer zâmbesc / Femei, ce poartă l-al lor sân, / Copii ce pentru lupte cresc; // Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc, / Acolo eu să mor aș vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc! // Acolo unde întâlnești, / Cât ține țara-n lung și-n lat, / Bătrâne urme vitejești / Și osul celor ce-au luptat; // Și unde vezi mii de morminte, / Sub care-adânc s-au îngropat / Mulțime de oștiri dușmane, / Ce cu robia ne-au cercat; // Și unde dorul de moșie / Întotdeauna drept a stat, / Și bărbăteasca vitejie / A-mpodobit orice bărbat; //…// Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc, / Acolo eu să mor aș vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc!".
Oare cui aparțin aceste emoționante, nemuritoare versuri? Oare cine-i poetul din patria „nalților stejari", în care se nasc „flăcăi cu piepturile tari", care ca „munții nu clintesc", acolo „unde-i cer senin", unde-s „bătrâne urme vitejești", dar și cu „mii de morminte", unde „dorul de moșie și bărbăteasca vitejie" i-au înălțat pe bărbații neamului? Oare cine-i poetul, cu har de la Dumnezeu, închinându-se țării ca la o icoană sfântă, acea „ramură înfloritoare", nu doar cu gândul la sine, „ci spre binele neamului, / mândru de acest pământ / al nostru, românesc", unde lupta „împodobește" orice bărbat? „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc! / Acolo eu să mor aș vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc!"
Este poetul Ioan Nenițescu, iar poezia, ale cărei versuri le cântă, tulburător, emoționant, Tudor Gheorghe, este „Țara mea", scrisă la 3 februarie 1890, la București.
Cine a fost Ioan S. Nenițescu? Născut la 11 aprilie 1854, la Galați, Principatul Moldovei, în familia unui negustor de pânzeturi fine, Ștefan Vasiliu, poetul va „adopta, mai târziu, numele de familie - Nenițescu, nume care-l va face celebru, împrumutat, ușor modificat, de la un unchi al său, monahul Neniță, „pentru el un model". După studii primare și gimnaziale, urmează Școala Comercială „Alexandru Ioan I", din Galați, continuă liceul la Iași, unde își ia bacalaureatul. Se înscrie „ca audient" la Facultatea de Litere din Iași, frecventând și ședințele Societății Literare „Junimea" (1875), dedicând primele lui versuri lui Vasile Alecsandri, mentorul lui literar.
În 1877 începe Războiul de Independență, eveniment istoric oglindit în scrierile unor poeți, unii chiar participanți la bătăliile de pe câmpurile de onoare din 1877-1878, pentru neatârnare, preamărind vitejia și eroismul legendare ale ostașilor români pe timpul asalturilor la redute. Ioan Nenițescu se înrolează, voluntar, în Armata Română, făcând parte, ca sublocotenent, din Regimentul 13-Dorobanți, regiment acoperindu-se de glorie, cu care ia parte la asediul redutelor „Grivița-1" și „Grivița-2". Rănit, este decorat cu „Steaua României" și cu „Virtutea Militară".
În timpul Războiului de Neatârnare scrie mai multe poezii, înnobilând cauza dreaptă care „i-a călăuzit pe ostașii români în timpul participării lor la luptele crâncene pe redute". Sunt versuri înflăcărate, „cu putere de testament", lăsate urmașilor, generațiilor cărora li se adresează, celor căzuți, cinstind și preamărind eroismul lor. Ne vom opri la câteva din ele: „Mă duc, o, mult iubită țară, / Ce m-ai crescut la dragu-ți sân, / Viața mea, în primăvară, / Pe altaru-ți sfânt mă duc să-nchin. //…// Și-am vrut să cânt, o, țară dragă, / Amaru-ți chin, adânc și sfânt, / Când fiii tăi, ceata pribeagă, / Erau pe-al bunilor pământ, // Când veneticul ți-i răpise / De lângă sânul iubitor, / Și când Fanarul le zdrobise / În piept al vitejiei dor! // Nu ți-am adus prinos cântare…, / Dar sfânt mi-a fost altarul tău! / De-aceea, cată la hotare, / Prinos ți-aduc azi, brațul meu! // Și când muri-voi pentru tine, / Ți-oi zice-n ultimul suspin / Să-ți fie drumul tot spre bine…/ Și vecinic cerul tău senin!" („Prinosul meu", Nicopol, 23 august 1877); „Mult timp trecut-a, scumpă țară, de când înlănțuită stai, / De când îngenunchiată, mută, de viață semne nu mai dai. / Trecut-a timp!…, iar sânu-ți sfânt, de-atâtea bunuri înzestrat, / La care ai nutrit eroi, ce pe dușmani au zdruncinat, / Fu sfâșiat de-o crudă mână, / De-o mână aprigă, păgână. //…// Pleca-vei mult măreața frunte sub iataganul musulman? / Înălță-te, drept, în picioare; / Nu-i încă stins frumosu-ți soare! // Îndreaptă-ți talia bărbată și caută cu veselie / Cum fiii tăi, ca și străbunii, voioși doresc a bătălie. / Sus! Rupe lanțul ce te strânge / Și te botează iar în sânge! / Înalță-te! A ta menire mai mare-i între cele mari: / Ești apărată, cu credință, de piepturi tinere și tari, / Făclia propășirii, sfântă, în mâna-ți nu va tremura, / Printre popoare, cu izbândă, menită ești a o purta. / Înalță-te, căci mândrul soare / Pe ceru-ți larg din nou răsare!" („Înalță-te!", 23 august 1877, în împrejurimile Griviței); „Părinte al popoarelor, / Drept jude al războaielor! / Tu, care vecinic ai iubit / Pe toți acei ce-au suferit, / Părinte, nu lăsa să piară, / A noastră, asuprită țară, / Ce-a îndurat atâta chin / De la păgâni, de la străin. // O, tu, al soartelor stăpân! / Ajută neamului român, / Prin sânge și prin vitejie, / Prin cruntul foc de bătălie, / Să-și cucerească dreptul sfânt, / De a trăi, pe-acest pământ, / Printre popoare, ca popor, / Pe soarta sa poruncitor." („Invocare". În ajunul luptei, 26 august 1877, în împrejurimile Griviței).
Alături de Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Aron Densușianu, Alexandru Macedonski, George Sion, Iosif Vulcan, Petre Dulfu, de alți poeți și mari patrioți ai timpului, Ioan Nenițescu cântă vitejia românească, în poezii, ca niște psalmi, mobilizatoare, care să îmbărbăteze luptătorii români la asalturile pe redute, ca „un vibrant mesaj național", patriotic, „profund angajant."
De la simplul soldat la general, acolo, în crâncene bătălii, sub drapele, ei au apărat țara îndrăgită, printr-o vibrantă poezie dedicată acelei glorioase pagini de istorie românească. Ioan Nenițescu o dovedește prin emoționantele, mobilizatoarele lui versuri: „Sus, țara mea! Ia spada-n mână / Și spre război pășește, / Ca singură să fii stăpână, / Te luptă vitejește! / În calea ta pe dușmani sfarmă; / Nainte, mergi, nainte! //…//Trufașe neamuri râd de tine, / De brațu-ți de aramă, / Arată-le, că tot spre bine, / Bun viitor te cheamă; / Și-nvingătoare când vei fi, / Plecate te-or cinsti. / Nainte, mergi nainte! //…// Dă, cu credință, luptei piept, / Căci cerul te ajută; / Voinicilor cu cuget drept / Noroc el le-mprumută. / Pe cel ce poate și-ndrăznește, / Izbânda-l răsplătește. / Nainte, dar nainte!". („Nainte!", 22 august 1877, Turnu Măgurele); „Plugar român, mi te ridică, / Tu, stâlp voinic de țară, / Căci, iată, lifta cea păgână / Crunt se revarsă iară, // Pe strămoșeasca ta moșie, / Cu sânge mult scăldată / Și prin războaie uriașe, / Cu chin și greu, păstrată.// E sfânta dragoste de casă, / De fii și de soție, / Dar mult mai sfântă e iubirea / De neam și de moșie. // Plugar român, mi te ridică, / Leu aprig în războaie, / Tu, oțelitul la nevoie, / Stejar ce nu se-ndoaie! // Ridică-te, și-ți făurește / Din plug cumplite arme, / Ce semeția păgânească / Să frângă și să sfarme." („Plugar român", 23 august 1877, Nicopol); „Dă-mi binecuvântarea-ți, sfântă, ca să pornesc cu Dumnezeu / Acolo unde legea cere și unde zboară dorul meu. / O, vin să te mai strâng, o dată, la pieptul meu cel iubitor…/ Da, bună este providența, dar… mult e multul viitor. // …// Iar de e scris să mor, atuncea, să nu mă plângi, ci, cu mândrie, / Să-ți amintești de fiu-ți, care drept a pășit spre datorie, / Las' ca să plec și, zâmbitoare, cu drag mai caută la mine. / Rămâi cu bine, scumpă mamă, și iar să te găsesc cu bine!" („Adio mamei", plecând spre câmpul luptei, 18 august 1877, Galați); „Popor Român, trecuși prin foc! / Popor cu viață și noroc, / Ai arătat acum ce ești: / Tu vrei și poți ca să trăiești! / În vine sânge bărbătesc / Îți curge, sânge-mpărătesc. / Nu ești menit să te supui, / Ci la popoare legi să pui. / Copiii tăi / Sunt pui de lei, / În fața morții stau bărbați, / În voia lor, nestrămutați, / Puterea lor în luptă crește, / Primejdia îi oțelește. / Spre luptă, dar și spre mărire - / Aceasta e a ta menire! / Popor Român, popor viteaz, / Spre ținta-ți - fără de răgaz! / Pășește drept / Și înțelept: Nu te-ndoi, în a ta cale / Și nici clinti vrerile tale, / Ai drept întreg, de-acum să vrei, / Și demn ești de străbunii tăi!" („După 27 august". Dedicație Regimentului al XIII-lea de Dorobanți, 28 august 1877, lângă Grivița).
Aceleași versuri mobilizatoare, de îmbărbătare pentru oștenii pregătiți pentru asalturile asupra redutelor, le întâlnim și în alte poezii, precum: „Gornistul de la Grivița", „Cântecul Dorobanțului", „Cântecul tunarului", „Rănitul român" (În memoria căpitanului Valter Mărăcineanu), și, mai ales, în „Voința neamului" din care redăm câteva versuri memorabile: „În Țara noastră, românească, vrem înșine stăpâni să fim, / Și stăpânirea țării noastre cu nimenea n-o împărțim. //…// Nu vrem să închinăm popoare, sub mândrul sceptru românesc, / Ci să trăim din viața noastră și dreptul nostru strămoșesc. / Nici la răpiri, ne zboară gândul, dar vai acelui ce-a-ndrăzni / Știrbiri moșiei a ne face. / El, cu viața, va plăti!". Ce frumos, ce minunat cânta cândva aceste versuri renumitul cor-ansamblu al Armatei Române!
Și o precizare. Cu gândul la acel trecut glorios, al neamului nostru, trecut măreț, Ioan Nenițescu ne-a lăsat, moștenire, și poezia „Pui de lei", ale cărei versuri au fost puse pe muzică de Ionel G. Brătianu, un imn al Eroilor Neamului: „Eroi au fost, eroi sunt încă, / Și-or fi în Neamul Românesc, / Căci rupți sunt, ca din tare stâncă, / Românii orișiunde cresc. / E viața noastră făurită, / De doi bărbați cu brațe tari / Și cu voința oțelită, / Cu minți deștepte, inimi mari. / Și unu-i Decebal cel harnic, / Iar celălalt Traian cel drept, / Ei, pentru vatra lor amarnic, / Au dat cu-atâția dușmani piept. / Și din așa părinți de seamă / În veci s-or naște luptători, / Ce pentru Patria lor mamă, / Vor sta ca vrednici următori. / Au fost eroi și-or să mai fie, / Ce-or frânge dușmanii cei răi, / Din coapsa Daciei și-a Romei / În veci s-or naște pui de lei."
După Războiul de Neatârnare (1877-1878), Ioan Nenițescu se înscrie, în 1878, la Facultatea de Filosofie și Arte din Berlin, se dedică studiului etnografiei, filosofiei, esteticii, mitologiei antice, folclorului și pedagogiei, susținându-și lucrarea de doctorat, în 1886, la Leipzig.
După revenirea în țară, Ioan Nenițescu „devine o persoană extrem de activă", ca editor al revistei „Țara nouă", profesor de filosofie și pedagogie la Școala Normală de Institutori din București, ca revizor școlar, deputat de Covurlui (1888), prefect de Constanța, colaborator la publicațiile „Albina", „Amicul copiilor", „Convorbiri literare", „Lupta", „Revista nouă", „Românul literar", „Șezătoarea." Ne-a lăsat cărțile „Flori de primăvară", „Șoimii de la Războieni", „Pui de lei", „Poezii", multiple poeme de inspirație istorică, precum și scrierile în proză: „Tatăl Nostru în câteva istorioare pe înțelesul tuturor" (texte moral-creștine pentru tineri), „De la românii din Turcia Europeană" (monografie), piesele de teatru - „Două femei", „O singură iubire", precum și „Mihai Viteazul" (dramă istorică), „Radu de la Afumați", „Vlad Țepeș."
„Pentru întreaga lui activitate literară, Ioan Nenițescu a fost ales membru corespondent al Academiei Române, la 18 martie 1896".
Autorul poeziilor „Pui de lei" și „Țara mea" moare la 23 februarie 1901, la Buzău.
Acesta a fost poetul Ioan Nenițescu! De fiecare dată, când îl vom auzi pe Tudor Gheorghe, „menestrel la Curțile Dorului", cântând, așa cum doar el știe, „Țara mea", să ne amintim de cel care a scris versurile: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc, / Acolo eu să mor aș vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc!".
