Începând cu anul 175 după Hristos, stindardul dac s-a impus ca stindard al majorității legiunilor romane, triumfând și în a doua jumătate a secolului al IV-lea, cu prilejul vizitei la Roma a împăratului Flavius Iulius Constantinus, fiul împăratului Constantin I (după istoricul Ammien Marcellius). Ce-i interesant de abia de acum apare, căci conform datelor cuprinse în Notitia Dignitarium, un document militar al arhivelor imperiale romane, stindardul de luptă al dacilor purta culorile roșu, galben și albastru, aceleași culori de la primele legiuni geto-dace cantonate în Bretania și Capadocia, în care fuseseră recrutați ca mercenari luptătorii daci. După căderea Imperiului Roman de Apus, stindardul dacilor a fost preluat și folosit de armatele bizantine până la finele secolului X. Împăratul bizantin Justinian a înfințat în anul 535 după Hristos, două cetăți dunărene, Recidava și Literatta, locuite de luptători descendenți ai dacilor, care și-au păstrat emblema stindard de luptă a strămoșilor. Ca un semn de prețuire a efectului moral exercitat asupra războinicilor, stindardul folosit în legiunile romane și ulterior bizantine era împodobit cu aur și pietre prețioase. În anul 1185, frații valahi Petru, Asan și Caloian, au condus o armată contra bizantinilor, ai cărei oșteni aveau pe sulițe flamuri cu reproducerea dragonului-lup al dacilor, plus cele trei culori.
Culorile stindardului au străbătut veacurile fără nicio altă menționare documentară, părând pierdute pentru totdeauna. Dar iată că în anul 1821, culorile roșu, galben și albastru se regăseau pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu, iar în anul 1848 au devenit culorile drapelului de stat, cunoscute și astăzi. Ce înseamnă memoria ancestrală a unui popor, și cum nu poate fi ea ștearsă nici de atotputernicul Timp! Stăm și astăzi sub semnul lui Zamolxes, chiar dacă unii dintre noi nu avem habar de asta.
P.S. STEAGUL ESTE ROMÂNIA, acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noștri și îmbelșugat cu sudorile muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții și unde se vor naște copiii noștri. STEAGUL este simbolul devotamentului credinței, ordinei și al disciplinei ce reprezintă oastea. STEAGUL e totodată trecutul, prezentul și viitorul țării... (Al. Ioan Cuza, 1820-1870).
Se răsucesc strămoșii în pământ în aceste momente comico-tragice prin care trece țara și poporul nostru. Se cutremură pământul zilnic sub noi și sub greutatea păcatelor și neînțelegerilor fratricide. Freamătă pădurile despădurite de lăcomia străinilor și a hienelor autohtone, asemenea Codrilor Cosminului la sosirea leșilor. Ne plâng copiii de dorul părinților plecați ca slugi pe pământuri străine. La Cotroceni și guvern stau, asemenea dușmanilor de moarte, copiii și nepoții împotriva părinților și bunicilor... două tabere din „războiul româno-român".
La hotarele Patriei, dușmanii de veacuri stau de pândă și-și fac zilnic socoteli. „Ochi avem și nu vedem", cum ne spune Sf. Scriptură, Scriptură, pe care toți parlamentarii au jurat credință și loialitate Patriei și Poporului pe care trebuie să-l reprezinte cu demnitate. Se joacă cu Dumnezeu domnii parlamentari, dar ceea ce este mai grav este faptul că în nimicnicia și josnicia lor au atras poporul... au făcut două Românii. Veni-va vremea, însă, când toți vor plăti... mai devreme sau mai târziu. Îi vedem pe unii guzgani prin pușcăriile josniciilor lor, cum le plâng copiii sau soțiile și cum vor avea aceeași soartă mâine, poimâne toți jefuitorii de demnitate românească.
TREZEȘTE-TE, POPOR ROMÂN, PÂNĂ NU ESTE PREA TÂRZIU!
„1001 CUGETĂRI" vol. XII
