Recurg la o altă întoarcere în memorie, atât de necesară, şi în acest caz, după aproape 17 ani, pentru rostirea argumentată a unui adevăr! La 4 aprilie 2000, printr-o alocuţiune rostită de la tribuna Camerei Deputaţilor, în şedinţa în plen, făceam o pledoarie pentru un Mausoleu al Eroilor Neamului, asemănător celui de la Mărăşeşti, ridicat în memoria ostaşilor noştri căzuţi în crâncenele lupte de la Oarba de Mureş, în toamna anului 1944.
Argumentele, atunci invocate, în faţa deputaţilor, erau inatacabile, cu acoperire în faptele reale, cele istorice ale vremii. În urma ruperii unei părţi din trupul ţării, prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, Armata Română a părăsit nordul Ardealului, fără voia ei, abandonând întărita noastră graniţă de vest, fără să tragă măcar un foc de armă! Era un ordin! Trecând, retrăgându-se, prin satele transilvănene, ostaşii cântau un cântec trist, păşind cu capul în pământ: „Dac-am plecat, Ardealule, din tine / Nu-i vina noastră, / Ne vom întoarce iar!". Era şi o promisiune făcută femeilor cu broboade negre, în straie de doliu, bătrânilor şi copiilor ieşiţi pe la porţi, implorându-i, intuind urgiile ce vor urma să se abată asupra lor în teritoriile ocupate de administraţia horthystă a Budapestei: „Dar pe noi? Pe noi cui ne lăsaţi?".
Ostaşii români îşi vor ţine promisiunea. S-au întors, nu înainte de a lăsa carne şi os din trupurile lor prin Stepa Calmucă, la Odessa, la Cotul Donului - Stalingrad. Sub gerul acela năprasnic, din iarna anilor 1942-1943, mulţi au albit cu oasele lor pământul rusesc.
Între timp, în teritoriul vremelnic ocupat, în nordul Ardealului, dat, de Hitler şi Mussolini, Ungariei horthyste şi fasciste, au avut loc cutremurătoarele crime de la Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Huedin, Hărcana-Turda, Prundu Bărăgăului, Aita Seacă, Sărmaşu, de prin alte multe localităţi ardelene, comise de jandarmeria şi armata ungară, prin unele locuri sprijinite şi de o parte a populaţiei civile, ungureşti.
Cei ieşiţi din moarte, de data aceasta, de un alt cântec însoţiţi: „Trecuţi, batalioane române, Carpaţii!", s-au întors, ţinându-se de cuvânt. Ardealul, cu inima la trecători, îşi aştepta fiii, cu nădejdea în izbândă, să-l elibereze. Venea, la Oarba de Mureş, Divizia a 9-a Infanterie - Constanţa, condusă de generalul Costin Ionaşcu, Divizia „ostaşilor mării", de fapt, Divizia „Mărăşeşti", care s-a acoperit de glorie, pe frontul din Moldova, în Primul Război Mondial.
La capul de pod Ogra-Cipău-Iernut, avea să aibă loc „iadul pe pământ". Forţarea Mureşului, lupta pentru cucerirea fiecărei palme de pământ, salturile înainte, târâşul, spre cota 495, totul sub văzduhul care fierbea de explozii. Sub îndemnul „Înainte!", val după val cădea floarea Armatei Române!
Pentru scoaterea din nemeritată uitare a ostaşilor care au dat ţării tot ce aveau mai scump, tânăra lor viaţă, acolo, unde Mureşul a curs roşu de atâta sânge, acolo, unde cei animaţi de iubirea de Neam şi de Ţară s-au aşezat temelie la altarul patriei, acolo, duşi în subpământul de morminte de la Oarba de Mureş, Societatea Cultural-Patriotică „Avram Iancu", Filiala Mureş, sprijinită de Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor", de pe atunci, propunerea înălţarea, la Oarba de Mureş, a unui mausoleu, după modelul celui de la Mărăşeşti, pentru cei 11.000 de ostaşi români căzuţi la datorie, pe câmpul de onoare, în toamna anului 1944. Ca deputat PUNR aduceam doleanţele lor în Parlamentul României. Argumentele erau destule. Acolo s-a scris o glorioasă pagină de eroism românesc, unde camarazii de arme au coborât în pământul Ardealului, pentru veşnică odihnă, în imnul fără de vârstă al învingătorilor, să ţină ţara pe piepturile lor! Mausoleul Eroilor, la acel liman al veşnicei memorii, ar fi un semn distinct al înaltei, alesei recunoştinţe pentru jertfa lor.
Acolo, la Oarba de Mureş, unde apa roşie pentru foarte mulţi a fost mormânt, pentru cei care au căzut apărând hotarul mare al moşiei strămoşeşti, pentru care primul şi ultimul cuvânt a fost jertfa, în acea tragică vâltoare, cei care au dat viaţa lor zeului, setosului Marte, apărându-şi „nevoile" şi „neamul", au plătit un greu tribut cântecului de biruinţă!
Plecându-ne fruntea şi genunchii în faţa jertfei, a memoriei lor, a sacrificiilor şi a mormintelor celor căzuţi pentru pământul şi drepturile Neamului, considerăm că acel necesar Mausoleu al Eroilor de la Oarba de Mureş, ar putea fi înălţat prin contribuţia unei întregi ţări, precum altădată românii o făceau pentru înălţarea Atheneului Român, ca semn al unităţii unui popor.
Acolo, la Oarba de Mureş, a existat un erou colectiv - Oştirea Română. Acolo a învins un întreg popor!
Acolo a fost Ţara!
Acestea erau argumentele invocate! Din păcate, după acea alocuţiune rostită, de mine, la 4 aprilie 2000, de la tribuna Camerei Deputaţilor, s-a lăsat tăcerea. Nici măcar parlamentarii mureşeni nu au arătat vreun interes, că ei ar susţine propunerea, pe deplin justificată, a înălţării unui Mausoleu al Eroilor, la Oarba de Mureş, după modelul celui de la Mărăşeşti!
În repetate rânduri, de atunci încoace, în editoriale publicate în „Cuvântul liber", cu prilejul unor intervenţii publice ale mele, am reluat această idee înălţătoare pentru un întreg neam. Din păcate, mai-marii clipei locale şi judeţene s-au arătat prea puţin dispuşi să accepte această propunere, invocând „scuze" de două parale. Ba mai mult, unul a replicat, supărat, chiar iritat, la 26 septembrie 2014, când se împlineau 70 de ani de la sângeroasele, crâncenele bătălii de la Oarba de Mureş: „Aşa ceva nu se poate!". Un răspuns jignitor, dar cât se poate de edificator pentru un anumit fel de mentalitate! Chiar, de ce nu se poate? Că-i mai uşor aşa să spui „nu", să nu te implici, să nu faci nimic?! Păcat. Ce părere au românii mureşeni?
