Pocăinţa este „întristarea cea după Dumnezeu", care „lucrează pocăinţa spre mântuire, fără părere de rău", după cuvântul Apostolului. Lacrimile, plânsul şi suspinarea sunt semne ale întristării inimii, prin care inima este rănită ca de o săgeată şi astfel izvorăşte lacrimi. În Sfânta Scriptură întâlnim nenumărate pilde de pocăinţă şi de întoarcere cu lacrimi, la Părintele Ceresc. Avem exemplul desfrânatei care a spălat cu lacrimile sale picioarele lui Hristos, ştergându-le cu părul capului său şi sărutându-le. De asemenea, fiul risipitor, care s-a întors la tatăl său mărturisind că nu este vrednic a fi numit fiul lui, zicând: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău: fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!" Este de crezut faptul că această mărturisire smerită a fost însoţită de lacrimi. Şi Apostolul Iacob rosteşte următorul îndemn către cei păcătoşi: „Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile voi, cei îndoielnici. Pătrundeţi-vă de durere, întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare. Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa". (Iac. 4, 8-10)
În Vechiul Testament avem mărturia Prorocului David care grăieşte: „Izvoare de apă s-au pogorât din ochii mei, pentru că n-am păzit legea Ta" (Ps. 118, 139), şi iarăşi: „Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o. Zis-am: Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului". Iar Prorocul Ieremia, în numele întregului său popor care păcătuise, plânge înaintea Domnului zicând: „Vai nouă, că am păcătuit! Pentru aceasta s-a tulburat inima noastră şi ochii noştri s-au întunecat" (Plâng. 5, 16-17).
Pocăinţa este un cuvânt care „se aude" mai mult de o sută de ori în Noul Testament. „Pocăinţă", strigau profeţii Vechiului Testament. „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!" (Mt. 3, 2), striga Sfântul Ioan Înaintemergătorul. „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!" (Mc. 1, 15), striga Domnul nostru. „Pocăiţi-vă!" ne îndeamnă astăzi Părinţii şi Biserica noastră, pentru că acesta este, poate, singurul şi cel mai scurt drum care ne duce aproape de Hristos. Aflat între cădere şi ridicare, creştinul are ca mijloc haric deosebit de important pocăinţa, prin care redobândeşte legătura cu Dumnezeu.
În ce priveşte pocăinţa, am să vă spun o istorioară pe care am aflat-o de la părintele Arsenie Papacioc. „Când au căzut îngerii din cer, un înger n-a fost cu Lucifer, dar nu a fost nici cu îngerii care au rămas buni. Lucifer a fost trimis în iad cu ceata lui, iar îngerul acesta a rămas neutru. După ce s-a făcut această alegere, cu forţa şi cu viteza divină, el şi-a dat seama că a greşit, dar cerurile s-au închis şi el a rămas afară. S-a rugat să-l primească şi nu l-a primit în cer, dar Dumnezeu i-a pus o condiţie: „Să-mi aduci ce-i mai scump pe pământ!"
S-a pogorât în adâncurile oceanelor şi a adus cel mai scump mărgăritar. Nici nu s-a uitat la el Cerul. Nu l-a primit. Dar când lupţi duhovniceşte şi nu câştigi, ai câştigat necâştigarea: faptul că tu ştii că nu ai câştigat, deja este câştig! Deci eşti deasupra luptei. Când a văzut că nu l-a primit Cerul, s-a deşteptat îngerul: „Stai! Lui Dumnezeu nu-i trebuie lucruri materiale!". La un râu, doi copii se scăldau şi, în joaca lor, unul a căzut şi era să se înece, iar celălalt a sărit să-l salveze - s-au înecat amândoi. Şi îngerul a luat inima copilului salvator şi s-a suit cu ea la Cer. Şi Cerul nu s-a deschis! Vezi cât de învăţat era îngerul acum? Mergând el prin lume, a văzut într-o pădure un bătrân care-şi plângea păcatele lângă un copac. Dar îngerul îi vedea lacrimile ca de foc. Şi a luat o lacrimă din aceea şi a fugit cu ea la cer. Dumnezeu l-a primit imediat"!
Cât de binefăcător este să ne aducem aminte de promisiunea Mântuitorului nostru: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară" (In 6, 37). Adu-ţi aminte să plângi!
