Am avut parte de o experienţă unică în acest sfârşit de săptămână, datorită doamnei Carmen Ceuşan, de la agenţia Adonis, cu grupul care va merge şi în Israel pentru a explora minunile Domnului şi ale unei adevărate vieţi de credinţă creştină! Am fost şocată să văd acea coadă interminabilă, a oamenilor care au venit la mormânt, ca şi la un om viu, puterile sale fiind aceleaşi. Despre aceste lucruri, din păcate, unii nu consideră că e bine să se vorbească, întrecând limitele omeneşti. Este mai bine să se trăiască! Fiindcă pot confirma din propria experienţă! Din gândurile aşternute de cea care mi-a făcut invitaţia, în scris, foarte documentate, reţin unele de o adevărată splendoare! Porţile mânăstirilor se deschid spre noi, îmbiindu-ne cu tihna sfintelor slujbe, cu mireasmă de tămâie şi mir. Din icoane şi fresce nepre-ţuite, veşnicia priveşte în ochii noştri şi în frumuseţea ei se topesc grijle vieţii de zi cu zi. Glasul de clopote şi de toacă, vechea cântare bisericească bizantină ne cheamă la închinare şi rugăciune, la odihnă pentru sufletul obosit şi tămăduire pentru suferinţele trupului. Locurile în care sunt construite mănăstirile sunt de obicei poieni retrase, la care ajungi pe drumuri anevoioase, care îţi dau impresia că nu duc nicăieri. Ca să porneşti pe un asemenea drum, e nevoie să ieşi din ritmul obişnuit al vieţii şi să te desprinzi de graba, zbaterea şi grijile zilei. Drumul către locul retras al unei mânăstiri se face cu răbdare, cu sacrificii. La fel se parcurge şi cărarea spre propriul suflet. Mănăstirea Prislop aşezată geografic la 13 km de Haţeg şi 16 km de Hunedoara, este amplasată la altitudinea de 580 m, într-o poeniţă străjuită de culmile domoale ale Munţilor Poiana Ruscă. Prin curtea mănăstirii trece pârâul Silvaş. Ca primul ctitor al mănăstirii este menţionat Sfântul Nicodim de la Tismana, reorganizatorul monahismului românesc în a doua jumătate a sec. al XIV-lea. Vreme de 150 de ani nu se cunosc documente care să ateste existenţa mănăstirii, un lucru e sigur, ea şi-a continuat lucrarea misionară de întărire a vieţii duhovniceşti şi de apărare a ortodoxiei. O mărturie este faptul că doamna Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Vodă Basarab, refugiată în Ardeal după moartea tatălui ei, a auzit de mănăstirea Prislop şi de puterea vindecătoare a izvorului de lângă mănăstire. A venit să vadă mănăstirea şi fiind impresionată de frumuseţea ei, a băut şi apa din izvorul din apropiere. Vindecându-se de boala de care suferea, Domniţa Zamfira a restaurat biserica mănăstirii, fiind considerată a doua ctitoră a mănăstirii, între 1564-1580. Domniţa a împodobit biserica cu o pictură nouă în frescă, executată de un pictor din Ţara Românească şi a dăruit bisericii o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, care a fost dusă la Blaj în 1762, după închiderea bisericii din ordinul generalului Bucov. În vremea domniţei Zamfira era stareţ Ioan de la Prislop, cel care a şi înmormântat-o. În 1762 fiindcă s-a refuzat trecerea la greco-catolicism, din ordinul generalului, mănăstirea a fost incendiată. La 25 noiembrie 1948, mitropolitul de atunci al Ardealului, Nicolae Bălan a adus personal la Prislop pe ieromonahul Arsenie Boca, până atunci stareţ la mănăstirea Sâmbăta. Perioada de stăreţie a părintelui Arsenie la Prislop a fost de scurtă durată, deoarece în 1950 mănăstirea a devenit una de maici. Arsenie a rămas în mănăstire în calitate de duhovnic. În 1948 începuse ancheta părintelui Arsenie Boca la Făgăraş, în 1951, anchetat, dus la canal, anul următor eliberat. La întoarcere a evitat contactul cu pelerinii. În 1955, ancheta a continuat la Timişoara. În 1959, Arsenie a fost îndepărtat din mănăstire, în 1968 s-a pensionat şi a început pictura de la biserica Drăgănescu, pe care a continuat-o 15 ani. Toţi sfinţii pictaţi de Arsenie Boca au aceeaşi privire, te fixează în şi dinspre veşnicie. Privesc în tine, prin tine, dincolo de tine. Această privire constituie pecetea inconfundabilă a picturii părintelui Arsenie Boca. Revenind la activitatea duhovnicească a părintelui la mănăstirea Prislop, de aici, paralel cu desfăşurarea vieţii spirituale, obştea mănăstirii s-a preocupat şi de înfăţişarea interioară a bisericii precum şi a terenului din jurul ei sub îndrumarea părintelui. Părintele Arsenie Boca e considerat al treilea ctitor al mănăstirii. Ieşim din biserică şi ne continuăm traseul pe o alee străjuită de pârâu şi pădure, spre a ne închina la mormântul unde părintele îşi doarme somnul de veci. Îi aducem flori şi rugăciuni. Acest loc a fost ales de el pentru veşnicie fiindcă e unul sărac. Nu este nicio mafie cum se spune, comerţul e doar cu nişte floricele şi fructe uscate. Oamenii vin în pelerinaj fiindcă ştiu că în timpul vieţii avea puteri paranormale, se transmuta, vindeca de boli incurabile, ghicea şi prezicea, profeţea, muta obiecte şi avea daruri care se exercită şi după moarte. Pentru cineva care a citit şi practicat yoga, poate fi înţeles fenomenul. Nu doar credincioşii ortodocşi îşi explică. Doar la meditaţia transcedentală se mai simte o stare identică. Vom reveni cu aceste subiecte... miraculoase!
