După cei 27 de ani, trecuţi de la evenimentele din decembrie 1989, momente învolburate, dramatice, sângeroase, soldate cu morţi şi răniţi, au rămas încă foarte multe situaţii neclare, pete albe, neelucidate cu dovezi reale, toate însoţite de numeroase nedumeriri, scenarii, manipulări, diversiuni, precum şi de întrebarea: ce a fost, „revoluţie", sau „lovitură de stat"?
Opiniile sunt împărţite. După mai bine de un sfert de veac, a unor fapte care, din păcate, au „împins România cu mulţi ani în urmă", într-un moment în care „schimbarea de regim, nu numai de conducător, era absolut necesară şi inevitabilă", o retrospectivă, chiar şi după atâţia ani, trebuie să fie făcută, ca „o necesitate obiectivă".
O primă constatare este aceea că, pe lângă o prezentare corectă a celor întâmplate atunci, au existat şi numeroase situaţii în care dezinformarea a fost până la extrem folosită, de cei care aveau anumite interese. Ciudat lucru, chiar un francez, un străin, Michel Castex, în cartea „O minciună mare, cât veacul", dovedeşte, cu fapte reale, că, tot ce s-a petrecut, în România, în decembrie 1989, a fost pregătit din timp, prin anumite scenarii, „de cei care au procedat la lovitura de stat şi au reuşit să invoce argumentele, pentru a-i convinge pe români să participe la reuşita acţiunii lor". După opinia lui, cam exagerată, a fost o „mascaradă" în multe privinţe. Un fel de „mascaradă informativă", vehiculată la posturile de radio şi televiziune, în presa românească, referitoare la morţii Timişoarei, între 4.600-60.000, şi alte mii de răniţi, „în urma acţiunilor Securităţii". Multe au fost „provocările aruncate pe piaţă, de grupul de agitatori şi dezinformatori, cu bună-ştiinţă, din cadrul Televiziunii Libere Române, pentru a crea panică şi să justifice acţiunile celor care urmăreau să ia şi au preluat puterea în ţară". Dezinformări aberante, exagerări în prezentarea unor situaţii, preluate chiar de Miklos Nemeth, pe atunci primul ministru al Ungariei, „care a făcut afirmaţii incitatoare, manipulatoare, cu bună-ştiinţă, cu privire la existenţa a mii de morţi şi răniţi". Pe aceeaşi poziţie se situa şi Agenţia de presă est-germană, ADN, care anunţa „3.000-6.000 de morţi la Timişoara, aruncaţi în gropi comune la periferia oraşului". Presa iugoslavă, prin cotidianul „Vecernje Novosti", Agenţia „Taniug" şi ziarul „Ekspres Politika" scriau despre „ororile" represiunii: „copii striviţi de şenilele blindatelor, manifestanţi ucişi în închisoare."
Toate aceste sinistre dezinformări erau date ca „ştiri de la faţa locului"! Într-un fel, în jurul României se desfăşura „o acţiune coordonată." La 24 decembrie 1989, Agenţia est-germană ADN anunţa că, în Bucureşti, sunt mai mult de 5.000 de morţi, după ce, la 22 decembrie, anunţa 7.000 de condamnări la moarte şi 13.000 de arestări, iar sursa informativă ar fi chiar noul Consiliu al Frontului Salvării Naţionale, instalat la comanda ţării. La Paris, Roland Dumas, ministrul Afacerilor Externe, clama: „Dacă mi se cere, voi sprijini constituirea unei brigăzi de voluntari, alcătuită din români din exil şi din francezi." În dimineaţa zilei de 25 decembrie, radio Budapesta făcea un bilanţ al „genocidului": „70.000 de persoane ucise şi 30.000 - rănite în revoluţia din România". Agenţia ungară MTI anunţa stupizenia, conform căreia „Armata Română a fost capturată la Arad, de mai mulţi terorişti libieni", iar la 26 decembrie, Agenţia „Taniug" răspândea ştirea că „oraşul Sibiu a fost, practic, distrus prin foc." De cine? De „terorişti"! Întrecându-se în dezinformări, ziarul unguresc „Népszava" publica, pe prima pagină: „Securitatea foloseşte un grup internaţional de mercenari şi mai mulţi arabi"! Cam multe, prea multe minciuni „prezentate ca adevăruri." Acestea sunt doar câteva dovezi ale instrumentărilor care aveau loc, deloc întâmplător, prin presa din jurul României în acele momente complexe, dramatice. Cu adâncul respect pentru cei care şi-au dat viaţa pentru libertate, în urma unui studiu al evenimentelor, în decembrie 1989 au murit 1.104 oameni, 3.321 au fost răniţi. La Timişoara au fost 93 de morţi, 72 în intervalul 17-22 decembrie.
Dar să revenim la situaţia internă, la ce s-a petrecut în România, înainte şi în acele învolburate vremi. De pildă, cine erau „disidenţii" regimului ceauşist, având şi ei, interesele lor. Fluturând reformele „glasnosti"-ului şi „perestoicii" lui Mihail Gorbaciov, Constantin Pârvulescu, vechi comunist, Silviu Brucan, mai ales, care nu a reuşit nici măcar să absolve liceul, insul care, la 1 august 1947, „saluta dizolvarea PNŢ şi arestarea conducătorului lui, în frunte cu Iuliu Maniu", acel Brucan, semnatar al „Scrisorii celor şase", Ion Mihai Pacepa, ofiţer de securitate cu grad de general, dezertorul, în 1978, preluat de CIA, toţi deveniseră disidenţi, mari luptători contra regimului sub care, într-o vreme, au devenit mari şi puternici, până ce a cam înţărcat Joiana.
Pentru „despărţirea apelor", în urma atâtor argumente, atâtor dovezi irefutabile despre evenimentele din decembrie 1989, o judecată obiectivă trebuie să cuprindă şi întrebarea: oare în acel sfârşit de an, zbuciumat, cu morţi şi răniţi, România dând, în acel decembrie, „cel mai mare număr de victime din Europa", a fost vorba despre o „revoluţie spontană" - cum susţine Ion Iliescu -, sau despre o „lovitură de stat"? Adevărul este că mulţi dintre acei „revoluţionari", cum ei se autointitulau, „distribuiţi au fost doar în roluri de complotişti, manipulatori ai autorilor loviturii de stat, autori ai unor crime, inşi care au ajuns în fruntea ţării." „Nu au existat străini - spune colonelul (r) Ion Nicolescu, fost comandant al Brigăzii 7 - Mecanizate „Griviţa", participant la evenimentele din decembrie 1989 -, decât cei în legătură directă cu autorii loviturii de stat (…) Diversiunea a făcut să pară astfel. Au tras «teroriştii» complotiştilor lui Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Gelu Voican-Voiculescu, Nicolae Militaru, Petre Roman, Cazimir Ionescu, Vasile Ionel şi alţii".
(…) Eroii adevăraţi zac în cimitire, ceilalţi „eroi" zac în fotolii, de pe care nu se văd crima şi sângele".
Despre decembrie 1989, însângerat, despre diversiunile la ordinea zilei, despre zvonuri, despre dezinformări, aduce o serie de informaţii, atât de necesare, şi domnul colonel (r) Ioan Untaru, fost ofiţer de contrainformaţii, printr-o serie de întrebări: „La 22 decembrie 1989 a fost «revoluţie spontană»? A fost «lovitură de stat» din partea străinătăţii? Am avut complotişti? S-a conspirat înainte de 22 decembrie? Evenimentele militare şi cele revoluţionare au avut, de la început, acelaşi scop? Democraţia, ori «gorbaciovismul»? «Lovitura de stat» şi «revoluţia» au fost succesive, sau concomitente? Cine au fost iniţiatorii, organizatorii şi executanţii loviturii de stat? Cine au fost «cei iuţi de picior», în timp ce miile de manifestanţi aplaudau şi erau entuziasmaţi de discursurile din «balcon»?". Ar fi doar câteva întrebări.
Preşedintele-revoluţionar Ion Iliescu s-a grăbit, tocmai în acel tulbure context, prin care atunci trecea România, să-l numească ministru al Apărării Naţionale pe generalul-rezervist-pensionar Nicolae Militaru, un trădător, un prosovietic, cel care a ordonat „Foc!", ucigând şi rănind oameni. Oare de ce?
Colonelul (r) Ioan Untaru răspunde la numeroasele întrebări, bazându-se pe câteva consideraţii „asupra tezei «loviturii de stat», şi a «revoluţiei spontane»", cuprinse şi în cartea colonelului Filip Teodorescu - „Un risc asumat" -, o personalitate eminentă a contraspionajului românesc. Într-o şedinţă publică de judecată, care a avut loc la Timişoara, „televizată în România şi reluată în lumea întreagă", colonelul Filip Teodorescu „a enunţat teza «loviturii de stat», pe care a explicat-o şi a susţinut-o mereu". Argumente? „Înţelegerea, secretă, de la Malta, la nivel înalt, între mai-marii lumii - Bush şi Gorbaciov", unde, sigur, a fost vorba şi despre viitoarea soartă a României, „intervenţia serviciilor străine, vestice şi estice, discretă, dar directă, prin «turiştii», veniţi în avalanşă până în 22 decembrie, instigatori ai manifestanţilor la acte de violenţă şi provocare a militarilor", „pătrunderea peste frontieră, beneficiindu-se şi de indulgenţa grănicerilor, a fugarilor şi «refugiaţilor» din Ungaria" (mai ales a celor instruiţi în cazarma Bicske). La toate acestea se mai adaugă: „deplasările, în scop «documentar», ale unor diplomaţi, comercianţi şi jurnalişti"; „împuşcăturile bine ţintite, rănirea şi omorârea unor militari şi civili"; „revoluţionari înarmaţi, din ordin, unii fără stagiul militar satisfăcut, îndoctrinaţi cu zvonuri şi dezinformări de trădătorul Silviu Brucan şi de alţi «binefăcători»". Totul derulându-se conform unor scenarii dinainte pregătite.
Teza «loviturii de stat» a fost inspirată „de realitatea dramatică" a acelor timpuri, roluri importante în evenimente având Ion Iliescu şi generalul-colonel Nicolae Militaru, „tragica figură, care şi-a început activitatea de ministru cu episodul-capcană în care a ordonat, în decembrie 1989, asasinarea luptătorilor USLA". Multe a mai comis acest individ „pentru a şterge urmele trădării, ale legăturii lui cu serviciile secrete străine." Nu pot fi excluse, apoi, rolurile unor ofiţeri cu studii la „Frunze", în URSS.
Da, nemulţumiri reale, în România de atunci, au existat, determinate, mai ales, de cauze economice, dovadă şi revoltele de la Braşov, Valea Jiului, Motru. În acest context, sub influenţa „gorbaciovistă", serviciile străine, vestice şi estice, au profitat. Despre lovitura de stat, din decembrie 1989, au scris ofiţeri ai unor servicii secrete străine, au apărut cărţi de memorialistică despre adevăruri incomode. Despre rolul care, în parte, l-au avut Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre
Roman, Alexandru Bârlădeanu, Mihai Băcanu, „ştiristul" Teodor Brateş (rămas în memoria colectivă cu minciunile lui despre terorişti!), s-a scris mult după 1990. Oare cu ce scop generalul Victor Athanasie Stănculescu a ordonat izolarea ofiţerilor de contrainformaţii militare? De ce a fost dat, premeditat, „liber" la haosul în ţară, prin decapitarea instituţiei de siguranţă naţională? Un rol esenţial în acele manipulări şi dezinformări au revenit difuzărilor brucaniste despre „teroriştii-securişti", despre acei misterioşi „libieni". Scopul era unul: „preluarea puterii de către cei recomandaţi de serviciile secrete străine, de trădători, de răzbunători, de emanaţi." Iar „domnul Iliescu, nici azi nu vine cu argumente despre terorişti, pe care, fiind invizibili, gloanţele nu i-au nimerit. Acestea au rănit şi omorât manifestanţi şi militari."
Ce rol a avut, pe acolo, chiar actorul Ion Caramitru - se întreabă mulţi -, care, călare pe un tanc, dădea comenzi de mare comandant, în urma cărora a avut loc incendierea şi distrugerea Bibliotecii Centrale şi a unei aripi a Muzeului de Artă?
Din păcate, evenimentele din 22 decembrie 1989 „au fost provocate de cei care «iuţi de picior», au prelungit haosul, pentru a ocupa posturi în noul regim!". Multe s-au mai petrecut, premeditat, în acel context, pentru a nu se afla adevărul: urmele, „care urmau să fie expertizate în laboratoare, nu au putut fi ridicate"; „cadavrele erau la morgă, nici ele nu au fost expertizate", „n-au fost puse la dispoziţie armele din care s-a tras, în vederea expertizării balistice"; „mulţi martori oculari au decedat"; azi „mulţi tac, de teamă"; „unii-s grijulii să nu-şi piardă indemnizaţiile şi alte privilegii."
Adevărurile sunt incomode! Dar sunt atât de necesare, pe măsură „ce acel cerc mincinos, al celor care au ascuns adevărul, se va restrânge din ce în ce mai mult." Altfel ar fi mare păcat de pierderea atâtor vieţi tinere, în decembrie 1989!
Da, „adevărurile au fost incomplete şi multe, foarte multe minciuni"! Există, însă, câteva argumente, confirmate şi de generalul-colonel (r) Iulian Vlad, ministru secretar de stat, şef al Departamentului Securităţii Statului, bun cunoscător al celor atunci întâmplate, bazate pe adevăr: „lovitura de stat a fost organizată de serviciile secrete străine, din vest şi din est, în complicitate cu trădători autohtoni." Iar Ceauşeştii au fost împuşcaţi, la zidul cazărmii din Târgovişte, ca finalizare a loviturii de stat, „recunoscută şi susţinută de specialişti, istorici şi jurişti, buni cunoscători ai domeniului, români şi străini, occidentali şi răsăriteni". Ceauşeştii au căzut sub rafalele armelor „Kalaşnikov", pentru „Genocidul 60.000", aşa cum striga, „înainte, în timpul şi după simulacrul de proces, Silviu Brucan, dirijor al corului „revoluţiei spontane"!
Precizare. Sursa documentară pentru acest editorial o constituie articolele domnilor prof. univ. dr. Ioan Scurtu, colonel (r) Ion Nicolescu, colonel (r) Ioan Untaru, colonel Filip Teodorescu, general de brigadă (r) Vasile Mălureanu, apărute în nr. 29 (2016-2017) al Revistei Veteranilor din Serviciile Române de Informaţii - „Vitralii" - „Lumini şi umbre", precum şi cartea generalului de brigadă Aurel I. Rogojan: „1989: Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei". Mulţumiri tuturor!
