A doua zi, după un prânz alcătuit din pui cu caise, prietenul meu mă luă din nou în maşina lui prin oraşul toropit de căldură, zgomote tandre, colbul de praf cald şi cu viteză moderată, mă duce până la poarta unui interesant templu de rugăciune. Intră acolo singur într-o încăpere alăturată ca să se întoarcă împreună cu un bărbat cu o înfăţişare neliniştitoare: înalt, uscăţiv la modul bolnăvicios cu o barbă răvăşită; mâinile îi tremurau fără încetare. Îveşmântat într-o lungă robă maronie, strâmtă şi peticită, purta un sac fără culoare şi fără formă care conţinea cărţi, poze cu molahi şi imami. Presupun ca era un fel de călugăr! În ochii lui se citea nelinişte, curiozitate, mirare, dar şi o întreagă suferinţă. A început să-mi îndruge verzi şi uscate, aşteptându-l să văd ce doreşte şi ce vrea de la mine?! Numai că atunci, îmi spuse într-un amestec de persană şi franceză lucruri pe care îmi era destul de greu să le înţeleg.
Mă întorc la prietenul meu ce mă aştepta de un timp bunişor în maşină şi îi mărturisesc că nu am înţeles nimic de la bătrânul pe care mi-l prezentase cu puţin timp în urmă. Fii liniştit, îmi spune acesta, sanctitatea sa doreşte să-l însoţeşti vineri (vinerea, numită „geome" este duminica musulmanilor iranieni) la slujba religioasă de duminică, să nu carecumva să-l refuzi pentru că faci un mare păcat! Rămân stupefiat (...) ştiind că fac o mare greşeală în faţa lor printr-un refuz. (Doar... trăiesc cu ei şi împreună cu ei!). Vineri mă înfăţişez la templul de rugăciune, întâmpinat la intrare de către bătrânul cu pricina, care mă aşază într-un scaun înalt metalic la marginea sălii de rugăciune cu rugămintea să fiu foarte atent şi să nu plec!
Bătrânul călugăr, sau ce o fi fost el, îmbrăcat în veşmântul specific, un fel de robă largă, cu un fel de turban pe cap îşi alege locul de rugăciune în marea sală şi îşi întinde la picioare un covor înainte de a îngenunchia, îşi îndreaptă privirile spre mine netezindu-şi barba lungă şi subţire, albă cu reflexe albăstrui, în vreme ce spaţiul se umple încet, încet cu credincioşi şi molahi, pentru ca ulterior să înceapă un ritual înspăimântător cu gesturi, mimică şi tânguieli greu suportabile, dar nu aveam ce face, aflându-mă în sală eram de-al lor! Într-un fel mă amuza de minune situaţia şi îmi dădeam bine seama că lumea în care trăiam pentru o vreme este cu totul diferită, o altă lume, o altă cultură, alte obiceiuri, alţi oameni şi un alt decor. La intrare în templu conform perceptelor religioase musulmane m-am descălţat de pantofi şi a trebuit să mă spăl pe faţă şi pe picioare într-o mare sală cu multe robinete şi jgheaburi, rafturi şi stative pentru încălţăminte, destinate acestui scop, o sală cu miros puternic de clor, dezinfectant şi chimicale, impecabil întreţinută şi într-o ordine desăvârşită.
După terminarea rugăciunilor şi ritualului la care am asistat, bătrânul călugăr, curios, se indreptă spre mine, întrebându-mă: „Ţi-a plăcut? Spune-mi te rog ce ai înţeles?" Evident, nu aveam de ales, i-am dat un răspuns pe măsură, să-i placă. „Te felicit că m-ai ascultat şi trebuie să mă asculţi şi de acum înainte: trăieşti cu noi, faci ce facem noi, de acum eşti al nostru!!!" Urmărindu-l pe călugăr şi „poveştile" lui, am resimţit o senzaţie intensă şi stranie de vid şi de dezorientare, în timp ce numele, sexul, naţionalitatea şi profesia mea se estompau tot mai mult. Trăirea era atât de puternică încât mi s-a părut că aud zgomotul propriei mele măşti căzând pe pământ. Parcă timpul s-ar fi oprit pentru totdeauna. Nu mai exista nici „înainte", nici „după", nici „aici", nici „acolo". Era o senzaţie de o totală dezorientare într-un univers atemporal şi fără limite.
După această miraculoasă întâmplare, a doua zi, la întâlnirea cu prietenul meu cult şi foarte inteligent, acesta a început să râdă de mine. (Ce o fi fost în capul lui numa el ştie.) Ulterior, pe călugăr l-am evitat tot timpul, angajându-mă lăuntric ferm şi foarte hotărât să nu mai calc niciodată în asemenea „imazadeh-uri" sau „hoseinyeh-uri". Aceştia doreau cu tot dinadinsul să mă convertească la Islam, cu iluzia că voi rămâne pentru tot restul vieţii la ei, ceea ce era o mare absurditate.
va urma
