Recitesc capitolul al VII-lea, Marea Unire, din Istoria românilor, volumul al VII-lea, tomul al II-lea, De la Independenţă la Marea Unire, 1878-1918, apărut sub egida Academiei Române la Editura Enciclopedică . Este exprimat sentimentul de sfinţenie cu care a fost trăit dorul de Unire. La deschiderea Congresului General al Bucovinei din 28 noiembrie 1918, Dionisie Bejan vorbea de vrednica sfinţenie prin care românii îşi apără aspiraţiile de Unire, iar Ion Nistor, motivând Moţiunea Congresului, vorbea de sfinţenia atitudinilor româneşti prin care să nu fie ştirbit idealul Unirii: „Ca moştenitori ai vechilor tradiţii politice, istorice şi culturale ale Bucovinei, ţinem cu sfinţenie la integritatea graniţelor ei, fiindcă am fi nişte urmaşi netrebnici ai vitejilor noştri înaintaşi dacă ne-am întoarce la sânul patriei române cu moştenirea ştirbită". Românii erau chemaţi să fie „mari la suflet", să nu aibă ezitări, invocându-se sfinţenia, vrednicia, dreptatea eternă, neamul conştient, fericirea naţională, rolul reprezentanţilor îndreptăţiţi, dreptul inalienabil şi transpunerea acestora în ceea ce promotorii Marii Uniri numeau desăvârşire umană. În Convocarea Adunării Naţionale de la 1 Decembrie, lansată de Marele Sfat Naţional, Unirea apare ca pecetluind soarta românească şi o problemă a desăvârşirii umane prin fapte: „Istoria ne cheamă la fapte".
Un alt cuvânt-titlu în freamătul evenimentelor din 1918 a fost cel de vecie; unirea pe vecie! „România Nouă", ziar editat la Chişinău de ardeleanul Onisifor Ghibu, îşi informa cititorii despre evenimentul de la Alba-Iulia, astfel: ,,În cetatea de la Alba-Iulia, care a văzut acum 318 ani în cuprinsul ei pe făptuitorul unirii tuturor românilor, se petrece astăzi cel mai însemnat fapt din întreaga noastră istorie de aproape două mii de ani. Reprezentanţi ilegali ai celor patru milioane de români transilvăneni, care de un mileniu întreg sufăr sub jugul unguresc, sunt adunaţi acolo pentru a croi, în deplină libertate, o soartă nouă, declarând pentru vecie Unirea Ardealului cu toate ţările române".
Pe semnificaţia aceluiaşi cuvânt, vecie, este fundamentată Declaraţia de Unire a Congresului General al Bucovinei, din 28 noiembrie 1918, rostită în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi de Iancu Flondor, preşedintele Congresului: „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României".
Ziarul „Mişcarea" din 15 noiembrie 1918 anticipa tăria mesajului exprimat prin Adunarea Naţională de la 1 Decembrie, notând: „cuvântul acestei adunări va fi vrednic să rămână pe vecie înscris în cartea neamurilor, fiindcă va fi rostit cu toată greutatea cuvenită şi cu toată energia morală a unui neam conştient".
Iuliu Maniu, în discursul de la 1 Decembrie, propunea Adunării Naţionale să primească proiectul de rezoluţie „pentru a întemeia pentru vecie România unită şi mare şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială". Aceeaşi expresie apare la Nicolae Iorga în „Neamul românesc", savantul numind Unirea din 1918 fapt „definitiv şi etern".
Imaginea zilei de 1 Decembrie 1981 ca sfinţenie şi vecie, temeiuri ale unui alt Timp, apare şi în Hronicul lui Lucian Blaga. Era o dimineaţă rece de iarnă, îşi aminteşte scriitorul de ziua „pregătită de sute de ani", în care, ca la un semnal, lumea românească a pornit spre Alba-Iulia. În acea zi, consemnează Lucian Blaga, „am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu, ne simţeam purtaţi de conştiinţa că «pusesem» temeiurile unui alt Timp, cu toate că n-am făcut decât să «participăm» tăcuţi şi insignifianţi la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică. Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul unde lângă biserică, Tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor... «Ah, dacă ar şti Tata ce s-a întâmplat», zic eu fratelui meu, întorcând capul spre crucea din cimitir. Şi cât a ţinut drumul prin sat n-am mai scos niciun cuvânt, nici eu, nici Lionel... Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: «Trăiască România dodoloaţă!»"
