Depășind orice retorică cosmetizată, asemenea oricărui locuitor sau cetățean care s-a născut la sat, ne punem o asemenea întrebare exclamativă legată de viitorul său, în mod deosebit al celui din arealul descris în prezentul volum, pe care cu mare bucurie l-am prefațat, și căruia îi fac această cronică laudativă pentru capacitatea de sinteză poetică și a mesajului transmis. Din păcate, cu regretul celui care a iubit și iubește satul, dincolo de acel echilibru și de acea stabilitate morală și culturală, satul românesc contemporan a devenit un mediu mai puțin atractiv pentru mulți, astfel că între copilăria multor locuitori și satul în care s-au născut și parțial au copilărit, nu mai există acea „simbioză" la care se referea Lucian Blaga, în Discursul prezentat la primirea sa la Academia Română. De aceea, pentru cei mai mulți, satul a rămas doar o umbră ștearsă în planul amintirilor, și nu un „centru existențial, prelungit în mitologie și metafizică", cum magistral îl asemăna omul de cultură citat, fiind tot mai puțini acei tineri care percep copilăria „ca o unică poartă deschisă spre metafizică", sau mai trăiesc în „zariștea cosmică și în conștiința unui destin emanat de veșnicie" (ibidem). Într-un asemenea context, satul românesc contemporan, ca de altfel întreaga societate, a devenit tot mai erodat și vulnerabilizat, fiind condamnat tot mai mult unui destin istoric ireconciliabil, punând chiar sub semnul întrebării acel postulat blagian. Unul dintre acești tineri, care prin ceea ce face și gândește, apelează la fenomenologia satului, percepându-l ca o stare spirituală și culturală, este poetul popular Cătălin Cioba. Așa cum rezultă și din acest volum de versuri, asemenea celorlalte șase, autorul și-a întors fața și sufletul spre satul care l-a consacrat ca pe un poet popular de excepție, pentru care merită cele mai sincere felicitări.
Această carte, ce stă sub semnul retoricii interogative, se circumscrie unui gen specific al culturii populare și unei specii literare mai puțin cunoscută în cadrul acestei culturi, și anume a poeziei satirice reflexive, prin care dincolo de caracterul descriptiv-factologic, impune o profundă meditație asupra stării în care a ajuns satul, astfel că instrumentele utilizate de poet nu sunt figurile stilistice specifice acestui gen literar, ci satira și reflecția meditativă. Bun cunoscător al vieții satului, poezia sa rezonează cu această realitate socială prezentă și de viitor, astfel că, prin modul de prezentare a acestor realității, pe lângă caracterul descriptiv-narativ, multe dintre poezii au un profund caracter simbolic. De aceea, realitățile radiografiate au puterea unor simboluri morale și psihocomportamentale, pe fondul unor întâmplări, constituindu-se într-un reflex condiționat al determinărilor socio-economice și politice cu care se confruntă nu doar satul, ci întreaga societate românească. Întămplări, care așa cum este formulat titlul primei părți a cărții, „Întâmplări ce s-o-ntâmplat", chiar s-au întâmplat, prin ele fiind confirmată realitatea explorată și prezentată în acest mod de autor. De aceea, nu în mod „întâmplător" temele alese descriu viața satului românesc postdecembrist, aflat într-o continuă „descompunere morală", ca să folosim o sintagmă ce aparține filosofului disperării, Emil Cioran, fiind o provocare spre meditație și reflecție adâncă, dincolo de aspectul descriptivist. Dintr-o asemenea perspectivă satirică și pamfletară, regăsită mai ales în poeziile din prima parte a prezentului volum, în marea majoritate a acestor poezii se regăsește critica virulentă, până la revoltă, la adresa fenomenelor sociale negative și a năravurilor unor locuitori ai satului contemporan, în mod deosebit cel al dependenței de alcool (România situându-se pe un loc fruntaș din acest punct de vedere, fiind ridiculizată prin sintagma de „societate umedă") și a impactului produs de acest fenomen în plan social, psihosocial, moral și psiho-comportamental, consecințele acestui fenomen fiind binecunoscute. Sunt relevante din acest punct de vedere poeziile: „Auz' numa ce minune", „Dragu mii-i cu glaja-n mână", „Io-n bufet, tata-n bufet", „Doamne de n-aș avea gură", „Când îs beat fac pe nebunu", „O avut tata cazan" etc. Cu toată critica sa virulentă, poetul adoptă în unele poezii o atitudine mai nostalgică față de satul copilăriei, cu bune și rele, la fel ca pentru oricine s-a născut la sat, acest mediu - locul nașterii în primul rând, rămâne centrul universului spiritual, acel axis mundi, cum ar spune Mircea Eliade. Relevante sunt, din acest punct de vedere, poeziile: „Dor îi cui satul și-l lasă", „Tu sat binecuvântat", „Acasă-i la tine-n sat", „Țăranii mei", „Țărâna fie-le ușoară" și „La gorunu cu suspine". Sunt poezii prin care autorul dimensionează cea de-a doua parte a volumului prezent, ce poartă un titlu sugestiv, „Balada inimii de mamă", în care sunt reunite poezii cu o tematică specifică, de profundă reflecție și trăire afectivă. Amintesc în acest sens două dintre aceste poezii: „Copil frumos cu suflet blând" și „Frumos înger adormit", ultima dintre aceste două poezii fiind dedicată surorii sale, prematur plecată din această lume, ca o vie și neșterasă amintire ce i-o poartă în suflet, și din care redau o strofă: „Sărăcuța sora mea/An de an pun flori pe ea,/Raiu-ți fie-a doua casă/Și tu printre flori crăiasă".
Dincolo de alte considerații de ordin stilistic și de conținut, fără asemenea pretenții, poezia cuprinsă în acest volum recenzat este directă și exprimată într-un limbaj simplu, chiar cu accente arhaice și de jargon local, cititorul putându-se regăsi într-un asemenea mediu social, fără să dispună de o asemenea experiență socială precum dispune autorul, născut și crescut între acești oameni și cu asemenea habitudini pe care în spirit critic și etic le ridiculizează, nu ca scop în sine, ci în vederea conștientizării efectelor unor asemenea disfuncționalități regăsite sub forma unor fenomene sociale și psihosociale specifice satului românesc contemporan, și care, ca tendință, par să infirme acea predicție blagiană privind legătura ancestrală dintre veșnicie și sat.
