Trăim vremuri mai mult decât tulburi. Am putea spune mai primejdioase chiar decât oricând după Al Doilea Război Mondial. Seismul instabilității globale și regionale se simte puternic, atât în lume cât și în Europa, iar noi, românii, părem a fi cei mai vizați de privirile amenințătoare ale neprietenilor noștri, care nu sunt deloc puțini și nici de ignorat, și care ne înconjoară ca într-un cerc de foc. Deși cu peste două milenii în urmă strămoșii noștri dominau existențial, centrul și sud-estul Europei, ne bucurăm prea puțin de moștenirea lor, pentru că din cei peste un milion și jumătate kmp am ajuns, prin vicisitudinile istoriei, o insulă latină de numai 237.400 kmp, (acum, cu 991 kmp în plus, adică 238.391 kmp, după câștigarea procesului cu Ucraina în apele teritoriale), în imensa mare slavă și, pe deasupra, cu ungurii în coasta de vest. Istoria ne-a făcut ceva dreptate; la 1859, când a fost prima unire, apoi după Primul Război Mondial, când a avut loc a doua unire, sau Marea Unire (295.049 kmp), după care râvna pentru acapararea teritoriului nostru de către vecini s-a întețit din nou. Al Doilea Război Mondial a fost tocmai prilejul prin care hulpavii vecini și-au satisfăcut pofta hrăpăreață, fiecare după puterile lui. Sovieticii - Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, ungurii - 43 la sută din Transilvania (43.591 kmp), iar bulgarii - Cadrilaterul, adică sudul Dobrogei. Prin aceste rapturi România ajunsese la un teritoriu de numai 193.909 kmp, ceea ce a însemnat o diminuare cu 35 la sută a suprafeței țării. Dacă la Conferința de Pace de la Paris din 1919, când a avut loc marea întregire am fost puternic sprijiniți de diplomația americană, franceză și engleză, la Conferința din 1947, după Al Doilea Război Mondial, cei care ne-au sprijinit nemijlocit pentru recuperarea de la Ungaria, până la ultima brazdă de pământ, au fost sovieticii. În principal, prin Stalin și Molotov, care au rezistat cu brio tuturor presiunilor perverse ale diplomației ungare. Deși noi îi știam pe sovieticii de atunci apropiați de unguri, drept pentru care ani de zile am trăit sub spectrul temerii că îi vor favoriza pe aceștia, documentele desecretizate ale vremii arată tocmai contrariul. Anume, faptul că sovieticii nu doreau în niciun chip întărirea Ungariei, ci a României, pe care vroiau să o transforme într-un aliat de nădejde, dar și cu condiția ca România să nu aibă pretenții asupra Basarabiei și Bucovinei, în urma raptului din pactul Ribbentrop-Molotov (30 august 1939).
Deși suntem singura țară din Europa care avem teritorii importante pe la străini, nu ne gândim la recuperarea lor prin forță. În schimb, pofta de rapturi, vechea tentație de destructurare a României, reînvie la vecinii noștri, ea manifestându-se în zilele de azi mai puternic ca niciodată de la Al Doilea Război Mondial încoace. Voci și acțiuni antiromânești, mai mult sau mai puțin intense, întâlnim de-a lungul celor 3.190 km de graniță, din care scădem cei 244 km cât este lungimea litoralului Mării Negre. Deocamdată, cel mai vocal este Putin, țarul Rusiei de azi, prin vocea românului Dodon, care, iată, vrea o Moldovă mare și rusificată, în detrimentul României, dar sunt și alții care stau la pândă și pe care-i știm nu de azi, de ieri. Nu întâmplător obișnuim să spunem că singurul nostru prieten a fost Marea Neagră. O realitate plasată la timpul trecut pentru că la ora actuală nici de ea nu mai suntem siguri, datorită învălmășelilor care au loc în zonă. Analizând situația din punct de vedere geopolitic și al gradului de periculozitate, putem conchide că într-o eventuală destabilizare a Europei, România este țara cea mai amenințată. Dacă Polonia, Lituania, Letonia și Estonia sunt în vizorul rușilor, noi, românii, suntem vizați, într-o proporție mai mare sau mai mică, de toți cei care ne înconjoară: de la unguri, iugoslavi, bulgari, ucraineni la ruși, care, deși fiecare își au teritoriul constituit de-a lungul vremii în vatra noastră strămoșească, doresc să ascundă această realitate prin agresivitatea lor, pentru că, nu-i așa, atacul este cea mai bună formă de apărare. Iar, în vreme ce ei se pricep la orice formă de atac, inclusiv propagandistic, noi cu apărarea stăm foarte prost și la nivel diplomatic, fără a mai vorbi de cel militar.
De aceea, România a avut întotdeauna nevoie de prieteni care, din păcate, se situează la mare distanță de granițele noastre. Au fost, la vremea lor: francezii, americanii, englezii, apoi chinezii, dar niciodată rușii, ungurii, ucrainenii, sârbii sau bulgarii. Ei au fost prezenți la „festinul" din decembrie 1989, crezând că pică ceva din Transilvania, din Banat, Moldova sau Dobrogea etc. Acum, mai mult ca oricând, în ultimii 72 de ani scurși de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, simțim nevoia unui sprijin prietenesc și militar. De aceea, bunele relații cu SUA și sprijinul militar NATO sunt vitale, ca și o mai bună postare în cadrul UE, avându-se în vedere că o parte din potențialii noștri agresori sunt și ei membri ai UE. Pentru descurajarea acestora noi avem nevoie să ne poziționăm astfel în structurile acestei comunități pe măsura potențialului și zestrei noastre de potențial, care înseamnă a noua țară din Europa după populație și a 12-a din punct de vedere teritorial, dar care, din păcate, la toate celelalte capitole este la coada Europei.
Pentru că suntem mari și tari de la natură sau de la Dumnezeu, care, se știe, îți dă dar nu-ți bagă și în traistă, noi, românii, ce facem pentru noi înșine? O întrebare de mare actualitate, pentru că, deși cunoaștem contextul în care ne aflăm, pericolele care ne amenință, suntem de o inconștiență crasă de genul „țara arde și baba se piaptănă".
Venirea la conducerea țării a PSD ne-a bucurat într-o oarecare măsură. Nu pentru că ar fi fost vorba de PSD în sine, ci pentru programul său de guvernare pe care urma să-l implementeze, și care părea de bun augur pentru ieșirea noastră din veșnicia neputinței. Iată însă că lucrurile s-au împotmolit prea devreme, pentru că el, programul de guvernare, a venit „la pachet", cu alte cerințe, cu dedesubturi și gânduri ascunse, pe care imensa majoritate a românilor nu le-a acceptat. Să centrezi întreaga guvernare a țării și să o subordonezi total scopului de a scoate de sub incidența justiției pe șefii celor două partide: PSD și ALDE, care formează coaliția majoritară, decizională, adică să gravitezi întreaga evoluție a țării în jurul intereselor acestor două persoane și a multor altora certați cu legea este prea de tot. Mai ales că este vorba de dezincriminarea acelor fapte care vizează starea economică, dar și morală a societății: corupția și abuzul în serviciu. Evident că, în acest context, oferta generoasă din programul de guvernare nu mai are aceeași semnificație. Ea pare mai degrabă, în ochiul cetățeanului de rând, o mită electorală pentru adormirea spiritelor decât un angajament ferm al celui mai mare partid românesc de a pune țara pe calea cea bună. Păcat!
În acest context intern în care ne învârtim în jurul „propriei noastre cozi", mai putem vorbi de vreo strategie românească de prevenire și de autoapărare împotriva pericolelor care ne amenință? Cu demonstrațiile care au cuprins țara și care se țin lanț de mai bine de o lună: cele mai mari la poarta Palatului Victoriei, altele, în replică, la poarta Cotrocenilor, cu dezbateri aprinse pro și contra atât în mass-media cât și în Parlamentul României, cine mai are vreme să se ocupe de întărirea țării și de paza granițelor acesteia? Colac peste pupăză, la cele pe care le-am receptat până acum se adaugă o altă problemă existențială, cea a constituirii unei Europe cu două viteze. Un examen extrem de dificil și de delicat, la care, după cum se vede, guvernanții noștri nu sunt pregătiți să dea răspunsurile cuvenite. Dacă noi nu știm să ne adunăm, să ne autoprotejăm, luând măsurile ce se impun în acest context, punând, prin noi înșine, umărul la propria fortificare, cine să aibă grijă de noi? America, Europa, NATO? Poate că, până la un punct, da, dar mai departe nu. Și atunci, cum va rămâne cu independența și integritatea, cu suveranitatea acestei țări, a României? O întrebare care ar trebui să ne pună pe gânduri pe fiecare dintre noi, dar mai ales pe cei care au jurat să apere aceste sfinte valori, dar pe care le ignoră pentru că mai întâi este vorba de soluționarea propriilor interese, iar ale noastre, ale țării, ale României, doar dacă le va mai rămâne ceva vreme sau dacă vor avea chef.
