Şi într-adevăr va fi prea târziu...

Ascultam Glasul pământului şi Glasul iubirii, la Sărmaşu-Mureş, într-o revărsare a gândurilor şi vorbelor domoale, cum numai Câmpia Transilvaniei le poate aduce pe lume, simţind cum stau în faţa lui Dumnezeu, nu în umbra Lui şi cum ar trebui să-i repet Marelui Lucian Blaga semnul de exclamare: Opreşte, Doamne, clipa...! Oamenii Câmpiei, neîncruntaţi şi neposomorâţi, cu cămăşile albe pe trupuri zvelte, cu luminişul sfânt în suflet şi cu pâinea rotundă ca soarele în braţe, erau protagoniştii unei manifestări culturale iniţiate de Biblioteca „Liviu Rusu" prin doamna Dinuca Burian, Credinţă şitradiţie. Eram martor la fierbintele acestui afiş deschis spre toate zările, prin frumuseţea lui şi vrerea de a înnoi lumea cu sămânţa cea bună, aşezată nu pe piatră sau în mărăcini, ci în glie roditoare. Ascultam rostirea celor din Grupul folcloric Graiul Câmpiei, a rapsodului Vasile Soporan şi a celor veniţi să aducă mesaj dinspre Biblioteca comunală din Ibăneşti, amintindu-mi de cuvintele părintelui Arsenie Boca despre dezarmarea iadului prin sfinţenia în care omul îşi mărturiseşte calea, adevărul şi viaţa; amintindu-mi, în acelaşi timp, de felul în care un personaj din romanul Adio, Arizona al lui Romulus Guga desluşeşte sensuri ale timpului: „După iarnă va veni primăvara. Seminţele vor începe să crească, fecunditatea aceea neperitoare se va dovedi mai puternică şi mă întreb pe cine să rog să aibă grijă să nu se mai strecoare nicio tragedie pe poarta larg deschisă a lui mâine. Nu sunt un pesimist (...) Să spui despre mine, Pompiliu Voltaire, că sunt un om al speranţei."

Oamenii Câmpiei, de pe afişul Credinţă şi tradiţie, ediţia a IV-a, erau oameni ai speranţei. I-au îmbrăţişat cei veniţi de departe, înţelegându-le „brazda" şi neclintirea de a se ţine locului. Cei de aproape, cei ai casei Sărmaşului, nefiind acolo, au pierdut binefacerea clipei, amiaza aceea de martie aidoma Glasului pământului şi Glasului iubirii; la fel rememorarea unor pagini înalte de istorie a literaturii române şi de istorie locală. S-au îngemănat la Sărmaşu vârste, conştiinţe, culori, aduceri-aminte care ne fac să fim ai ideilor şi ai simţirilor prin care să nu rătăcim. Scria Nicolae Titulescu: „Dacă nu voi fi far, voi fi candelă. Dacă nu voi fi candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina." Poate că nu suntem faruri şi nici candele, dar e prea mare păcatul să nu ne străduim să aprindem lumina. Mai ales când ne numim dascăli şi preacucernici părinţi ai Bisericii Neamului.

A venit la Sărmaşu scriitorul Lazăr Lădariu cu toată dragostea domniei sale pentru adevăr românesc şi dragostea de oameni, evocându-l pe Ion Creangă la 180 de ani de la naştere. La fel, scriitorul Nicolae Băciuţ a prezentat profesiunea de credinţă a poetei Ana Blandiana la împlinirea a 75 de ani de la naştere. Profesorul drd. Ciprian Fărcaş a prezentat documentarul privind soarta eroului Alexandru Bătrâneanu în Revoluţia de la 1848. În aceeaşi emoţie a restituirilor culturale, unui om al locului, Melinte Şerban, i s-a rememorat traseul de viaţăşi profesie. A fost un om al binelui spiritual, purtând în lume valorile locului natal, Balda, vrednicia şi cumpătarea, truda şi îndurarea părinţilor din părinţi. Ştiind că omul nu este un muc de lumânare pe care să-l frângi între două degete, că menirea intelectualului îşi află esenţa în Pilda sămănătorului, a vegheat la mari biografii culturale ale Transilvaniei, cuprinse în volume ca Mărturii prin vreme, Evocări istorice şi literare, Cultura mureşeană în memoria cărţilor sau în seria de carte a Fundaţiei Culturale „Vasile Netea", Caiete mureşene. Melinte Şerban a fost asistent universitar, director al Centrului Judeţean al Creaţiei Populare, director adjunct al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, directorul Studioului Radio România Târgu-Mureş. La rememorarea biografiei sale au fost în sală fotolii goale pe care credeam noi, romanticii, că trebuiau să stea cei pe care Melinte Şerban i-a purtat în fiinţa sa.

Nu este o tânguire ceea ce scriu acum. Căci bucuria întâlnirii cu cei care ne-au întins pâine caldă nu apune uşor. S-a tors firul sufletului neîngenuncheat pe care ţăranul din satele din jurul Sărmaşului ştie să-l facă viu. Este regretul că tocmai oamenii cu carte ne risipim, nu ne mai vedem, fiind prea grăbiţi şi derutaţi, „mici de zile, mari de patimi"; până când vom spune: e prea trâziu! Şi într-adevăr va fi prea târziu...

Lasă un comentariu