De fiecare dată, când intru într-o expoziţie, am senzaţia că intru într-o catedrală a tradiţiei, a credinţei strămoşeşti, a frumosului şi a culturii naţionale. Şi, de fiecare dată, îmi vin în minte acele cuvinte dintr-un mesaj al artistului Mircea Ciobanu, de la acea expoziţie găzdu-ită, cu mulţi ani în urmă, la Palatul Parlamentului: „Spiritul - spunea el - este totul: este verbul, este culoare, este sunetul, este scrisul (…), este muzica, este un vas, este o simfonie, este un copac, este un cap de copil, este iubirea unui cuplu, este o mână, este frumuseţea, este un model de Praxiteles sau Dürer…" Mesajul lui, de fapt, un crez al unui mare artist, cuprinde, aşadar, alături de scris, sunet, muzică, de iubire, de frumuseţe, de Dürer, şi culoarea! Iar oamenii aceştia, artiştii, sunt într-un continuu dialog, de fapt, cu Universul. Totul, spre împăcarea şi liniştea sufletului.
Mă consider un simplu iubitor şi privitor, rob al poruncii ochiului, şi-i simt cuvintele artistului din acel amintit mesaj. Şi văd, prin hăul cenuşiu al cotidianului post-decembrist, prin expoziţia de la Galeriile „Cuvântul liber", a artistului Victor Ioan Cacovean - „Peisaje transilvane", un puls al culorii, imagini ale unei priviri caleidoscopice cu rădăcini adânci în solul acestui neam românesc şi, parcă, văd şi acel migdal al lui Nikos Kazantzakis, înflorind, atunci când este rugat să vorbească despre Dumnezeu. Pentru că doar a aminti despre Transilvania şi leagănul naşterii noastre, este ceva sfânt, ceva făcând parte din credinţa noastră, strămoşească. Totul, purtând amprenta sensibilităţii, ca sentiment dominant! Să privim tablourile şi peisajele din zona Roşia Montană, Valea Arieşului, din Maramureş, Mediaş, Sălciua, din Apuseni, Aiud, Sighişoara, superbele flori, pentru trăirea acestui sentiment deplin.
Văd, în lucrările artistului Victor Ioan Cacovean, nostalgia unui necesar, benefic, umanism.
Văd o diversitate a gândurilor.
Văd gustul plăcerii de a picta.
Ca receptor al frumosului, văd o solidă experienţă artistică, victorioasă prin sumbrul păienjeniş de azi, inamic al artei.
Văd bucurie!
Văd elogiul vieţii, al dăinuirii!
Este aici şi un apel la memorie, prin originalitatea formelor, o mentalitate, a noastră, creştină, în care are loc coagularea inspiraţiei prin: talent, chemare, discreţie, respirând viaţa. Aici, zgomotul şi furia celor 27 de ani trecuţi nu-şi găsesc locul. Pentru că este vorba despre adevărata artă!
Sunt doar câteva gânduri, răzleţe, ale unui poet, nu ale unui cronicar plastic, solidar cu cealaltă poezie, a culorii, unui artist, proprietarul acestor imagini, în liniştea Atotputernicului. Prin luminişurile zilei, dăinuie bucuria plăcerii estetice.
Iar dacă poezia este medicul nostru bun, pictura este terapeutul salvator. Adică bucurie. Şi speranţă!
