Ispita, care vine des în viaţa noastră şi ne asaltează în fel şi chip, este unica strategie şi cea mai redutabilă armă a Satanei, pentru a determina căderea fiinţelor umane în păcat. Nimeni nu ajunge la pace şi linişte sufletească decât prin lupta cu ispitele. Sfântul Isaac Sirul scrie: „Este un obicei al diavolului ca să împartă cu măiestrie atacurile sale împotriva celor cu care se luptă, după felul armelor sale şi să-şi schimbe ispitele după scopul urmărit cu fiecare în parte".
Îmi vine în minte experienţa unui eremit, a unuia dintre primii călugări care au existat în biserica creştină vreodată. În vechea Alexandrie, spune istoria, trăia un călugăr foarte credincios. Numele lui era Lorenzo. Era cu totul rupt de cele lumeşti şi dăruit celor sfinte. Înălţa multe rugăciuni şi scria mereu meditaţii religioase.
Văzându-l, diavolul a hotărât să-l ispitească.
A venit la el cu ispita belşugului şi al unui trai liniştit, dar călugărul a rămas imperturbabil, scriind mai departe. A adus ispita plăcerilor. Nimic! A venit apoi cu ispita poftelor cărnii… Nici un rezultat. Călugărul scria mai departe meditaţiile sale sfinte.
Descumpănit, vrăjmaşul a început să se frământe: „Ce ispită aş putea să aduc pentru a-l face pe călugăr să păcătuiască? Şi tot frământându-se, dintr-o dată a găsit. Ochii i-au lucit de bucurie. S-a apropiat de urechea călugărului şi i-a şoptit ceva la care acesta tresări, lovind cu mâna călimara de cerneală care se răsturnă peste paginile scrise… La urechea lui, vrăjmaşul i-a spus: „Ştii, colegul tău a ajuns episcop…"
Şi, spune povestea, că faţa eremitului s-a înnegrit de invidie.
