Cărţi noi - IUBIRE DE MODĂ VECHE

A vorbi despre iubire te îndeamnă, reflex, la intimitate, la discreţie, la o proprietate tainică, ţinută departe de ochii lumii, de un public setos de senzaţional, de bârfă, de culise.

Există schimburi epistolare celebre, între care cel dintre Eminescu şi Veronica Micle a suscitat un interes aparte, făcându-l nu cu multă vreme în urmă pe un comentator (Cezar Pădurariu), într-o gazetă ieşeană, să afirme că prin ei avem o „Lecţie epistolară servită de cel mai celebru cuplu de îndrăgostiţi ai românilor: Eminescu şi Veronica Micle."

Sigur, nu era vorba de oarecine, ci de un mare poet al iubirii, care şi-a revărsat preaplinul său sufletesc spre fiinţa pe care o considera pe potriva aspiraţiilor/viselor sale.

Tot despre o poveste de dragoste e vorba şi în această carte, despre un schimb epistolar de o jumătate de deceniu. Personajele cărţii sunt reale, Lil şi Tul sunt generice care definesc deopotrivă două persoane şi totodată două stări de spirit.

Nu ştiu dacă a existat premeditare în acest demers editorial ori totul nu-i decât recuperarea unui timp fără de timp, căci biografia celor doi devine doar un decupaj existenţial fără final.

E o carte de poezie şi nu e, e o piesă de teatru cu două personaje care găsesc o cale să comunice liric, aşa cum îi stă de altfel bine unei poveşti de dragoste.

Cartea, deşi scrisă în duet, nu are decât un singur autor, celălalt a preferat să se retragă în anonimat, de unde să privească spectacolul propriei sale iubiri.

Cele două voci sunt distincte, fără diferenţe evidente de îndemânare artistică, dar parcă e sfidată expresia în dimensiunea ei estetică, oricât de lirică s-ar vrea, contând emoţia înainte de toate.

El e eminescian, dar ea nu se poartă ca Veronica Micle, chiar dacă, la amândoi versul pare a fi reverberaţie eminesciană.

Are un ascendent emoţional care o face mai stăpână pe situaţie, dominatoare/dominantă. Distincţia fiecărei voci se face printr-un joc de cuvinte facebook-ist: Lil4Tul, Tul4Lil, care par mai degrabă substanţe chimice, cu o structură bine definită.

Într-o ecuaţie în care intră cele două substanţe, tonul confesiv este inevitabil, cu tot ce implică acesta, cu efuzii de sinceritate.

Replicile sunt consecutive, niciunul din personaje nu sare peste rând - un poem Tul (El), o replică Lil (Ea).

Nu există conflicte, tensiuni în acest epistolar liric, ci doar căutări, nuanţări ale unor stări de erotism. Fiecare în parte încearcă să se facă înţeles, să-şi definească sentimentele.

E ca într-un joc de oameni mari, dar cu suflete de adolescenţi.

Ce şanse are o astfel de scriitură care nu mizează pe exigenţe estetice, cât se lasă în braţele mărturisirii, spovedaniei, când este nu doar recunoscut „păcatul iubirii", ci i se desface acestuia firul în patru, cum se spune. E un risc asumat, pe jumătate, nu doar prin „deconspirare", ci şi prin asigurare identitară.

Nu pot lipsi într-un atfel de scenariu accentele romantice, uneori chiar ai senzaţia că şi temporal lucrurile se petrec într-un alt veac. E ca şi cum ni s-ar sugera că „romantismul n-o muritu', numa'un pic s-o hodinitu'".

Această carte te înduioşează, cu gândul că epistolele de dragoste se trimit azi prin SMS.

E mult, e puţin?

Lasă un comentariu