Bibliografia poetului, prozatorului, traducătorului şi memorialistului Ben. Corlaciu (1924-1981) nu e cunoscută integral. După stabilirea scriitorului la Paris, în anul 1975, opera îi este interzisă, iar dicţionarele şi istoriile literare nu-l mai consemnează. (BRÂNDUŞA LANDEN)
Manifest liric
Oamenii spun că
Europa e centrul de gravitaţie al culturii.
Totuşi, eu aş pleca spre
Cape-Town sau, în cel mai grav caz, oriunde
în afara meridianelor acestui continent.
De altfel, oamenii sunt obişnuiţi să
se creadă - fiecare-n parte - buricul
Pământului,
că negreşit realitatea trebuie să fie
cu totul alta.
O sticlă cu vin încă, şi încă una,
că venim dintre oameni iluştri şi bogaţi
care ne-au spus că nu merităm să fim
decât dezbrăcaţi
şi cărora le este totuna
că dormim pe maidan, lângă o casă
cu şapte etaje şi-o servitoare ţâţoasă.
Pe străzi am găsit nişte bani
pe stradă - sau, dacă vreţi, i-am furat;
însă n-am să mănânc, fiincă scrie
undeva că n-am voie, deoarece-s deocheat
şi-mi place să mă joc cu păduchi şi ţigani.
Mai adu, mai adu, mai adu,
şi nu te uita c-am slăbit într-atât;
dacă vrei, poţi să mă prinzi şi de gât
ori să m-arunci triumfal sub tejghea,
numai adu o sticlă şi bea,
ca şi cum ai putea să-nţelegi
de unde venim şi plecăm zile-ntregi.
Să nu-ţi fie frică de moarte,
că nu te cunoaşte, şi chiar de te-ar şti,
nu ţi-ar surâde şi nu te-ar privi,
aşa cum doar eu o cunosc şi-o dezleg,
nebun, cum mă credeţi, şi prost,
de mi-e silă de mine, de voi şi de câinele
pe care-l iubesc şi care-mi curăţă mâinile.
Vrei să bei cu mine sau nu vrei?
îţi pot arunca vinul, din milă, unei femei
care susţine că ea
mă iubeşte şi nu e căţea.
Cum plouă, priveşte cum plouă!
Hai, râzi ca şi mine şi treci de te culcă
sub masa cea nouă,
să nu-i simţi ţârâiala şi braţele reci.
Venim dintre oameni, şi-i greu să fii prăfuit
şi desculţ, şi plouat;
hai, dormi până mâine, căci mâine are să te
şteargă câinele meu
pe care-l iubesc şi îl bat.
Imponderabilitate
Nu sunt de sticlă, însă văd prin ele,
când mă uit în gura acestei nopţi care
răspunde dincolo de mări,
nu sunt nici flori, dar mă străbate o aromă
pe jumătate adormindu-mă, pe jumătate
pregătindu-mă de zbor,
sunt gânduri? pânze de păianjen? fluturi
ce cară apă la morminte
sau cântece de fosfor atârnând de gâtul cailor
ce şi-au pierdut nechezul în traista cu ovăz?
Nu sunt de sunet, însă le aud,
când plec şi viu, când vin şi plec,
hoinărind pe cerul de pământ al orei mele sferice,
le-aud cum se despart de miez,
cum le ajută miezul, putrezind, să încolţească
şi cum apoi se leapădă de mine,
seminţe sunt? secunde răsturnate?
copaci care se duc şi alţi copaci ce
vin în locul lor?
ciorapi de gală pentru lămpile aprinse
când se duc la teatru
sau marile iubiri înjunghiate?
Deloc nu sunt, dar eu prin ele pipăi
nimicul revărsat în nicăieri,
inconştientă dragoste fecundă dintre
două aprige negaţii,
când în această junglă de cristal cu cer
de rogojină
văd oamenii cum îşi câştigă pâinea
la trapez
şi pâinea sare, azi pe-o creangă, mâine
pe cealaltă,
planete sunt, în pliscul papagaliilor
atomici?
flaşnete vagi, dezacordate?
sunt câinii de mercur ce latră-n Lună,
adulmecând ciolanul pământenilor
sau e fanfara militară-a cocoşaţilor,
care ne-anunţă din tromboanele
încolăcite în spinarea veacului
că în curând va izbucni o pace violetă,
liniştindu-ne pe toţi?
