REMEMBER - BENEDICT CORLACIU (n. 6 martie 1924, Galaţi - d. 15 iunie 1981, Paris)

Bibliografia poetului, prozatorului, traducătorului şi memorialistului Ben. Corlaciu (1924-1981) nu e cunoscută integral. După stabilirea scriitorului la Paris, în anul 1975, opera îi este interzisă, iar dicţionarele şi istoriile literare nu-l mai consemnează. (BRÂNDUŞA LANDEN)

 

Manifest liric

Oamenii spun că

Europa e centrul de gravitaţie al culturii.

Totuşi, eu aş pleca spre

Cape-Town sau, în cel mai grav caz, oriunde

în afara meridianelor acestui continent.

De altfel, oamenii sunt obişnuiţi să

se creadă - fiecare-n parte - buricul

Pământului,

că negreşit realitatea trebuie să fie

cu totul alta.

 

O sticlă cu vin încă, şi încă una,

că venim dintre oameni iluştri şi bogaţi

care ne-au spus că nu merităm să fim

decât dezbrăcaţi

şi cărora le este totuna

că dormim pe maidan, lângă o casă

cu şapte etaje şi-o servitoare ţâţoasă.

Pe străzi am găsit nişte bani

pe stradă - sau, dacă vreţi, i-am furat;

însă n-am să mănânc, fiincă scrie

undeva că n-am voie, deoarece-s deocheat

şi-mi place să mă joc cu păduchi şi ţigani.

Mai adu, mai adu, mai adu,

şi nu te uita c-am slăbit într-atât;

dacă vrei, poţi să mă prinzi şi de gât

ori să m-arunci triumfal sub tejghea,

numai adu o sticlă şi bea,

ca şi cum ai putea să-nţelegi

de unde venim şi plecăm zile-ntregi.

Să nu-ţi fie frică de moarte,

că nu te cunoaşte, şi chiar de te-ar şti,

nu ţi-ar surâde şi nu te-ar privi,

aşa cum doar eu o cunosc şi-o dezleg,

nebun, cum mă credeţi, şi prost,

de mi-e silă de mine, de voi şi de câinele

pe care-l iubesc şi care-mi curăţă mâinile.

Vrei să bei cu mine sau nu vrei?

îţi pot arunca vinul, din milă, unei femei

care susţine că ea

mă iubeşte şi nu e căţea.

Cum plouă, priveşte cum plouă!

Hai, râzi ca şi mine şi treci de te culcă

sub masa cea nouă,

să nu-i simţi ţârâiala şi braţele reci.

Venim dintre oameni, şi-i greu să fii prăfuit

şi desculţ, şi plouat;

hai, dormi până mâine, căci mâine are să te

şteargă câinele meu

pe care-l iubesc şi îl bat.

 

Imponderabilitate

Nu sunt de sticlă, însă văd prin ele,

când mă uit în gura acestei nopţi care

răspunde dincolo de mări,

nu sunt nici flori, dar mă străbate o aromă

pe jumătate adormindu-mă, pe jumătate

pregătindu-mă de zbor,

sunt gânduri? pânze de păianjen? fluturi

ce cară apă la morminte

sau cântece de fosfor atârnând de gâtul cailor

ce şi-au pierdut nechezul în traista cu ovăz?

Nu sunt de sunet, însă le aud,

când plec şi viu, când vin şi plec,

hoinărind pe cerul de pământ al orei mele sferice,

le-aud cum se despart de miez,

cum le ajută miezul, putrezind, să încolţească

şi cum apoi se leapădă de mine,

seminţe sunt? secunde răsturnate?

copaci care se duc şi alţi copaci ce

vin în locul lor?

ciorapi de gală pentru lămpile aprinse

când se duc la teatru

sau marile iubiri înjunghiate?

Deloc nu sunt, dar eu prin ele pipăi

nimicul revărsat în nicăieri,

inconştientă dragoste fecundă dintre

două aprige negaţii,

când în această junglă de cristal cu cer

de rogojină

văd oamenii cum îşi câştigă pâinea

la trapez

şi pâinea sare, azi pe-o creangă, mâine

pe cealaltă,

planete sunt, în pliscul papagaliilor

atomici?

flaşnete vagi, dezacordate?

sunt câinii de mercur ce latră-n Lună,

adulmecând ciolanul pământenilor

sau e fanfara militară-a cocoşaţilor,

care ne-anunţă din tromboanele

încolăcite în spinarea veacului

că în curând va izbucni o pace violetă,

liniştindu-ne pe toţi?

Lasă un comentariu