PATRIA LĂUNTRULUI

Distribuie pe:

Gheorghe Grigurcu afirma, cât se poate de motivat, că denunţând mitul celebrităţii concepute ca o pseudo-mântuire, Ana Blandiana se recunoaşte sub înfăţişarea poetului de totdeauna. (revista Vatra, martie, 2015) Poemele sale se construiesc într-o caligrafiere cu uşoare rotunjiri în irizarea metaforicului, impresionante, trecând limita dintre creaţie şi creator, om şi umbra sa; vădit, realitatea se metamorfozează în poezie; omul şi scriitorul sunt surprinşi într-o mutualitate echidistantă; imaginarul poeziei feminine subliniază o construcţie plu-rivalentă; înclinaţii mai mult către spirit şi mit deconcertează corporalul („Voi reuşi vreodată/ Să descifrez urmele care nu se văd,/ Dar eu ştiu că există şi aşteaptă/ Să le trec pe curat/ În patria mea A4?"); tot atâtea chemări la transcendere, la a coloniza graţia creaţiei, nobleţea gândului şi a sufletului, în numele unui dincolo al numirii. Ca un exerciţiu de libertate prin literatură, de exersare a libertăţii divine, a Sinelui adus la timpul prezent, patria lăuntrului este reflectată poematic, şi ne propunem să demonstrăm că are drept punct de plecare pledoaria pentru ceea - ce - se - ascunde - vederii.

Pentru Ana Blandiana, Dumnezeu nu este un deus absconditus, ci o forţă care se umanizează, implicându-se în cotidian, mai mult de atât, pare detracat şi chiar face eforturi umane, nu de crucificare; de data aceasta, de adaptare la lumea nouă, cu singularitatea aceluiaşi scop: de a salva ceea ce este pierdut. Formula biblică este transpusă pe un ton suficient de grav; descindere dumnezeiască peste natura omului (post)modern, monade care nu-şi mai percep condiţia umană, transformându-se în creaturi nesimţitoare, nevăzătoare, ne-auzind şi astfel îşi reduplică formatul şi structura în serii de alte mecanisme; pe de altă parte, „fericitul somn comun" este mai ambiguu, la păstrarea reminiscenţei, din tematica „luptei cu inerţia"; reverberaţie a problematicii etice, rămasă în adâncul reflecţiei lirice care transmite emoţie, încordare ori relaxare, dorinţă ori strădanie - stări sufleteşti în contra-timp („Mecanisme/ Create de alte mecanisme/ După chipul şi asemăna-rea acestora,/ În timp ce Dumnezeu/ Coboară printre ei/ Şi învaţă să meargă pe role"- Pe role).

O reiterare lirică (din Evrei), în căutarea sacrului - mysterium-fas-cinans, devine o condiţie a percepţiei umbrei lucrurilor viitoare. Poeta reconsideră căutarea o vânătoare a cuvintelor; ca într-un pact faustian, acestea îşi vând sufletul, drept pentru care numai umbra însăşi mai poate salva, şi nici aceea, doar taina rugă-ciunilor („Les miracles de la Sainte Vierge", dacă am avea în vedere şi cartea lui Gautier de Coincy); nimic fără acea spontaneitate a autoarei din senzorialitatea şi exultanţa versului, într-un regim al meditaţiei elegiace în construcţia locului ce revine visului în aparente feţe ale realului, feţe plăsmuite într-o anume arhitectură a oniricului

(„N-am alergat niciodată după cuvinte,/ Tot ce-am căutat/ Au fost umbrele lor/ Lungi, argintii,/ Târâte de soare prin iarbă,/ Împinse de lună pe mare;/ Nu am vânat niciodată/ Decât umbrele vorbelor// (...) din cuvânt/ Nimic nu e mai de preţ/ Decât umbra/ Şi nu mai au umbră/ Cuvintele care şi-au vândut sufletul." - Vânătoare).

(...)

Vocea lirică aduce speranţa că dincolo de efemer şi perisabil există acel ne-desluşit al omului - Imperiu al veşniciei - pe care Poezia îl poate face sesizabil ori, parafrazându-l pe Dostoievski, lumea poate fi mântuită/ salvată prin frumuseţe. Verbul poetic presupune o angajare într-o continuă autodefinire a omului spiritual, după cum Nicolae Manolescu scrie în Istoria Critică a Literaturii Române că „la Ana Blandiana se vede bine o poezie caldă care se vrea vibrantă de adevăruri sufleteşti nepervertite, declarându-se ca atare şi încercând să triumfe sufletescul pur, fie de ordinul senzorialităţii, fie de ordinul convingerii morale."

Arta poeziei blandiane primeşte statut de lirism european, un lirism prin care se desăvârşeşte meritul de a fi numită „Poetul European al Libertăţii", construind acel tablou al feţelor cotidianului care merg spre grotescul mediatic şi consumist, şi, unde, departele - aproape este adus în chiar tumultul vieţii.

Lasă un comentariu