Dispreț predilect

„Ne batem capul să Te dezlegăm,

Strânși în soboruri ca la șezătoare,

Parc-ai fi, Doamne, doar o ghicitoare,

În loc să-ngenunchem să ne rugăm!

Cătăm poteci în stânci fără de trepte,

Ne cățărăm s-ajungem pîn'la Tine,

Cînd Tu Te afli în ținuturi line

Pe toate drumurile limpezi, mari și drepte."

(Vasile Voiculescu - „Ne batem capul")

A măsura cu privirea pe omul de lângă tine sau pe oamenii din orizontul imediat constituie un exercițiu deopotrivă banal și simpatic. Depinde, în mare măsură, de interesul pe care-l angajează în slujba lui căutătorul din priviri, dar și de așteptările pe care le are. Așa se face că, uneori, ne privim unii pe alții doar pentru că nu ne putem evita privirile, alteori devenim insistenți, căutând înțelesuri și profunzimi de duh în ochii celorlalți. Asta, firește, dacă admitem că ochii sunt oglinda sufletului din noi. Nu sunt de neglijat nici cei care privesc fără să vadă sau fără să înțeleagă ceva, pentru care privitul e o banală aflare în treabă sau o simplă exersare a unei funcțiuni fiziologice. Cert este că felul în care-i privești pe ceilalți spune multe despre tine, mai ales despre lăuntrul tău. Găsim aici variate modalități de a-ți arunca privirea asupra celui din jur. Ele pot „trăda" simpatie, compasiune, bunătate, amenitate și iubire implozivă, la fel cum pot antrena și furie, frică, indiferență, răzbunare sau dispreț. De pe acest din urmă palier al privirilor patologice, disprețul pare a fi pus la treabă cu predilecție astăzi.

Când privești cu dispreț la cineva, o poți face pentru că ai suferit în prealabil o amnezie morală, care ți-a dat peste cap reperele emoționale în așa manieră încât ți-ai pierdut busola bunului-simț. Totul în materie de dispreț începe de aici, cu urmări dintre cele mai nebănuite.

Fără a deveni pompos în abordare și evitând cu sârg orice stil sentențios cu aere de prețiozitate, mă văd îndreptățit să admit că există printre noi o voluptate a disprețului, un viciu al desconsiderării celuilalt pe te miri ce criterii. E adevărat că unii dintre noi se simt mai „autentici" atunci când de la înălțimea vulturilor aflați în zbor trimit rafale de dispreț peste cei aflați în aria de acoperire. A privi de sus pe cineva e, de altfel, cel mai clasic mod de a disprețui, un exercițiu care nu dă greș niciodată. Ne place la nebunie acest survol dominant, întrucât favorizează cu precizie anularea oricărei întâlniri cu grația, gingășia sau drăgălășenia din om, frumuseți pentru care nu mai tresărim, darămite să le mai și căutăm în alții. Dar marele neajuns al disprețului este că blochează și accesul la durerea, drama, suspinul și neîmplinirea semenului. În astfel de situații, ți-ai dori să poți conta pe cineva care să te situeze dincolo de limitările ivite, într-o reconstrucție erudită, dar și intens simpatetică, a unui nou mod de viață. Cu alte cuvinte să ai privilegiul „întâlnirilor purtătoare de destin." (Andrei Pleșu).

E limpede că ne permitem disprețul și pentru că nu mai știm cine suntem, dar în stare de a da impresia că putem controla absolut orice în materie de autocunoaștere și mai ales de evaluare a celor din jur. Dacă ne mai interesează să evaluăm pe cineva, o facem doar pentru a procura materie primă disprețului, nicidecum dintr-o preocupare de igienizare a universului lăuntric așezat sub „lupa" neînduratei analize. Spurcăm, pângărim oameni, sentimente și atitudini cu zâmbetul pe buze și în numele dreptului la replică, uitând, de fapt, că nimeni și nimic nu-ți dă dreptul să furi cel puțin prezumata (presupusa), dacă nu cumva evidenta cinste și onoare a cuiva. Când vom înțelege că omul nu este un simplu exemplar al speciei sale, reluat și multiplicat prin „jocul" de-a Dumnezeu al naturii care a evoluat de la forme simple la specii variate, dar nici un produs de serie al unui Dumnezeu care stă prost cu inspirația și originalitatea, atunci vom avea toate șansele să nu mai disprețuim cu atâta ușurință. Probabil, ne mai ia ceva timp să înțelegem că omul e mai mult decât un simplu număr dintr-un sistem de evidență al populației, care poate fi neglijat atât timp cât nu produce complicații în jurul său. Cu siguranță suntem mai mult decât simple CNP-uri înscrise pe Cărțile de identitate, prin care un sistem ne identifică, dar ne și deosebește.

Omul e ținta cercetării dumnezeiești (Ps 8 4-5 și Iov 7, 17-20), ființă care poate spune da sau nu iubirii, libertății sau credinței în Dumnezeu, persoana care știe că nu există rațiune a existenței în hedonismul casant și vitriolant al lumii, ci numai în deschiderea spre iubirea divină și iubirea dăruită. De aceea, nu poți disprețui o ființă pe care până și Dumnezeu o păstrează veșnic în amintirea Lui, decât dacă cobori în dispreț la tenebrele necinstirii Celui de sus. „Ia, așadar, aminte, tu, care ești cu nasul pe sus și nu catadicsești nici să-ți privești aproapele, că acela este ca și tine și merită la fel de multă cinstire ca cea de care ai parte tu însuți. Acela este sărac, iar tu bogat? El este neșcolit, iar tu persoană importantă? Dar ce valoare crezi că au toate aceste lucruri vremelnice și zadarnice? Oare, semenul tău nu este și el chipul lui Dumnezeu? Atunci de ce îl disprețuiești? Nu înțelegi că, disprețuindu-l pe el, Îl disprețuiești pe Însuși Dumnezeu?... De ce nu îl cinstești? Știu de ce: pentru că îl socotești mai prejos decât tine. Și te întreb: cu cât mai prejos erau apostolii față de Hristos? Apostolii erau oameni, pe când Hristos era Dumnezeu. Și totuși, Domnul a primit să le spele picioarele..." (Sf. Ioan Hrisostom)

De altfel, a fi disprețuitor e tot una cu a face abuz de prostie, numai că această prostie exersată prin dispreț poartă marca inteligenței în ochii prostului. Vizitat de un exces de personalitate, acesta dărâmă cinstea, onoarea, demnitatea și cumințenia celuilat prin tertipuri bine alese și puse la treabă. Iar pentru ca „meniul" să fie complet, se ascunde totul sub masca unei politeți ipocrite. Îți dai bine seama că cineva te cerne prin propria-i sită, avid să împartă speratele mizerii cu alții, iar dacă nu dă de ele le inventează cu sârg, căci faima unui disprețuit stă tocmai în perplexitatea cazuistă aflată pe rol. Când ești luat la ochi de cineva, n-ar fi inutil să-ți amintești morala lui Virgiliu: „Teme-te de greci chiar și când îți aduc daruri." Sau poate prinde bine sfatul fără vicleșug și deloc otrăvitor: „Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne-a chemat să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți." (Nicolae Steinhardt) În plus, orice dispreț are la bază o prostituare a sinelui cu înalta părere de sine. Din acest punct de vedere, este oribil să te crezi cineva atunci când ai de partea ta plăcerea defăimării celuilalt. Limitându-ne la propria fală de a îngusta drumul către inima semenului prin dispreț, riscăm să pierdem singurul vehicul spre Dumnezeu, și anume ritmul iubirii dintre oameni. (Petre Țuțea)

Atinși, în masă sau pe sărite, de flagelul disprețului, „doza" de îndemn curativ, care poate câștiga pariul cu această molimă, o vom regăsi în convingerea că „ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii care se căznește să iasă din sufletele noastre." (Nicolae Steinhardt) Apoi, de partea noastră este și încurajarea: Iubește! Zâmbește! Îmbrățișează! Fi dăruitor de bunătate și nu asasin al ei! Pentru că adevărata „fericire e un parfum ce nu poate fi pus pe alții fără să nu te stropești puțin și pe tine." (Eckhart Tolle) Și, în cele din urmă, prostia disprețului dispare dacă putem crede că „elementara deșteptăciune e o politețe." (Nicolae Steinhardt) Adică o minimă atenție sau eleganță acordată celui de lângă noi.

Lasă un comentariu