Pictor cunoscut datorită participării în calitate de fondator al grupului „Prolog" în 1985, grup din care făcea parte Paul Gherasim, Constantin Flondor, Cristian Paraschiv, Mihai Sârbulescu, îmbogăţit apoi cu două nume noi, Horea Bernea şi Mihai Scărlătescu. Ce propuneau în arta românească contemporană aceşti pictori, de altfel, renumiţi şi afirmaţi, a fost întoarcerea la „tradiţionalism" ca opţiune, ca o profesie de credinţă. Au reluat studiul naturii, înlăturând filtrele modernismului, practicând deliberat nu figurativ, un desuet cât permanent în motivaţii picturale. Încercau să practice în fapt valori şi reguli morale perene ale creaţiei: atenţia existenţială, răbdarea meşteşugului, integrarea ordinii individuale în ordinea mare a lumii. Mobilităţii cromatice contemporane, posibilităţilor nesfârşite ale viziunilor contemporane, aceşti pictori îşi opun reperele mai stabile ale figuraţiei realiste, hipertrofierea imaginarului pe seama realului. Din motive obiective, grupul n-a mai avut expoziţii împreună.
„Întotdeauna am cercetat înainte şi m-au preocupat lucrurile care au statornicie şi în care sufleteşte, mă regăsesc", mărturiseşte pictorul Horia Paştina în textul introductiv al pliantului acestei expoziţii.
Este ardelean, născut la Alba Iulia, în 13 septembrie 1946, absolvent al Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu" în 1973, secţia Pictură, clasa profesorului Alexandru Ciucurencu. Între 1990-2016 a predat la Universitatea de Arte Bucureşti, conferenţiar doctor. Cum numărul expoziţiilor la care a participat este impresionant, amintim doar câteva dintre cele mai importante distincţii primite: în 1995 premiul „Criticii", în 2004 Ordinul „Meritul Cultural" în grad de Ofiţer, iar în 2007 prestigiosul premiu „Ion Antonescu" al Academiei Române.
Primul lucru pe care îl regăseşti în expoziţia Horia Paştina sunt trăsăturile artei româneşti: simţul valorii, simţul măsurii şi simţul culorii. Tema acestor picturi este natura, florile, partea ei cea mai frumoasă, dar şi cea mai trecătoare. Sunt prezentate sub forma unor grădini cu trandafiri, sau cu crini, în care mai apare şi câte un element de locuire, un scaun, de exemplu. În aceste picturi investeşte „albul", pigmentul alb, cu virtuţi de culoare. Albul şi negrul se ştie, nu sunt culori. Folosirea albului o mai făcuse cineva în pictura românească, Nicolae Grigorescu, care îl picta pe Ghiocel, boul blând, modelul pentru carele cu boi, în alb.
Dar natura nu poate fi „frumoasă" fără a fi „semnificativă", ea are semnificaţia „hranei" prin spicele de grâu care se transformă în pâine. De aceea acestui fapt îi dedică un tablou susţinut şi de o inscripţie pentru bucurie. Mai puţin obişnuite sunt părţile care vizează dimensiunile acestor picturi, sunt tablouri mari, de doi metri înălţime pe patru sau trei metri lăţime. Este o viziune mai nouă de a etala tablouri mari în spaţiile generoase ale marilor clădiri. Spaţiul nu mai este fărâmiţat de mai multe tablouri, dimensiunea acestora acoperind un întreg perete.
Nu poţi să nu te gândeşti ce costuri materiale presupune o asemenea pictură, ce efort de a organiza şi de a transporta asemenea piese, de aceea organizatorii merită toată lauda. Dar ce tristeţe că s-ar putea întoarce în atelierul artistului fără să ajungă în colecţiile muzeale, pentru că arta lui Horia Paştina este de o nedezminţită valoare.
