Buna vestire, începutul mântuirii noastre

Distribuie pe:

De bună seamă, ne-am obişnuit deja cu reprezentările Bunei Vestiri în iconografia creştină. Această întâmplare este cea mai des înfăţişată, având-o pe Sfânta Fecioară Maria în centru, adesea în rugăciune şi cu o carte în mână, iar dintr-o parte, parcă venind pe o rază de lumină, îngerul Gavriil, care îi vesteşte că a fost aleasă să-l poarte pe Fiul lui Dumnezeu, devenind, astfel, poarta prin care Fiul lui Dumnezeu avea să intre în istoria lumii, adică coborârea Sa în mijlocul făpturii pe care a zidit-o şi asumarea integrală a condiţiei umane.

Există însă un desen mai nonconformist, dacă e să luăm ca şi termen de comparaţie imaginea de care am pomenit - de aceea este probabil şi mai puţin cunoscut acest desen! -, ce aparţine binecunoscutului pictor olandez Rembrandt. Desenul înfăţişează acelaşi eveniment al mântuirii, dar parcă ne oferă o altă imagine a Mariei. La apariţia îngerului şi la auzul veştii ce i-o aduce îngerul Gavriil, ea cade parcă de pe scaun într-o ameţeală. Părăsit, aruncat deoparte zace un pantof pe podea. Maria pare sfâşiată, speriată de vestea ce o primeşte, iar îngerul o susţine cu mâinile sale şi o întăreşte, iar cu aripa dreaptă o ocroteşte. O privire în detaliu asupra acestei imagini ne înfăţişează chipul Mariei ca fiind plin de suferinţă, crispat de durere.

Imaginea reprezintă de fapt o anticipare, din punct de vedere artistic, a viitorului: Maria va trebui să suporte foarte multă durere, din cauza acestui copil, fie că e vorba de sarcina şi zămislirea total neobişnuită a pruncului, fie că e vorba de naşterea în condiţiile primitive ale unui staul din Betleem, fuga în Egipt, pierderea şi regăsirea lui Iisus în templu, ca să nu mai vorbim de profunda suferinţă provocată de moartea Fiului ei pe Cruce. O fecioară atât de tânără reflectă deja atâtea griji pe chipul ei. Dumnezeu pretinde aşa de mult de la ea, şi totuşi ea spune „Da" îngerului. Viaţa ei se va schimba total din acest moment.

Sfânta Scriptură este plină de astfel de istorii în care diferite persoane îl întâlnesc pe Dumnezeu în cotidianul vieţii lor, iar această întâlnire le schimbă total viaţa. Spre exemplu Avraam, care deşi înaintat în vârstă, pleacăşi se mută la porunca Domnului într-o ţară străină. Moise şi David sunt luaţi de la păstoritul oilor: unul ca să-şi scoată poporul din sclavie, iar altul, pentru ca să devină rege. Tânărul Isaia este martor, în timpul unei vizite obişnuite în templu, la gloria şi maiestatea lui Dumnezeu şi devine profet. În Noul Testament, Iisus cheamă pe câţiva să-i fie ucenici, de la locul lor de muncă: pescarii Simon Petru, Andrei, Iacob şi Ioan, vameşul Levi. La fel şi viitoarea mamă a lui Dumnezeu primeşte vestea îngerului în cotidianul ei: ea trebuie să devină mama Mântuitorului omenirii.

Nu vă poftesc să fim invidioşi pe toate aceste persoane care au avut privilegiul să-L întâlnească pe Dumnezeu într-un mod atât de neobişnuit şi particular. Toate aceste destine au ceva în comun: întâlnirile cu Dumnezeu şi cu mesagerii Săi au fost întotdeauna legate de suferinţă. Toţi au trebuit să sufere pe acest pământ, pentru că au spus „Da" la un moment dat lui Dumnezeu. E suficient să privim la Maria sau la viaţa şi modul în care au sfârşit, falimentar, la prima vedere, din punct de vedere uman, apostolii sau profeţii.

Să privim acum spre Sfânta Cruce, în faţa căreia ne-am închinat cu toţii astăzi, şi să nu uităm că

Acela care a pătimit moarte pe cruce a rostit cuvintele din Sfânta Evanghelie de astăzi: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?" (Marcu VIII, 36).

Şi totuşi, chiar şi fără îngeri, prin intermediul Sfintei Scripturi şi al conştiinţei noastre, ca şi prin multe alte mijloace, Dumnezeu ne spune ceea ce El aşteaptă de la noi. Sau poate ajunge la noi voinţa şi planul lui Dumnezeu printr-un „înger" fără aripi, un prieten, un om bun, sau unul mai greu de acceptat sau suportat. „Ţi s-a arătat, omule, ceea ce este binele şi ceea ce Dumnezeu cere de la tine: să fii drept, să iubeşti milostivirea şi cu smerenie să umbli înaintea Domnului Dumnezeului tău!" (Mih 6,8).

Îngerul intră în mod neaşteptat la Maria şi tot la fel intră Dumnezeu în viaţa ei. Am putea să ne închipuim şi să acceptăm că, în acelaşi mod neaşteptat, spontan, gratuit, intrăşi în viaţa noastră? Ce ar avea să ne spună? Ce menire, misiune, sarcină ne-ar încredinţa El nouă? Oare trebuie să călătorim spre o ţară străină, asemenea lui Avraam? Oare trebuie să mergem prin pieţe şi uliţe aglomerate să predicăm, asemenea profeţilor? Ne va cere oare să renunţăm la toate, după cum au făcut cei doisprezece apostoli cu familiile, casele, meseriile lor, predicând apoi prin toate ţinuturile? Sunt însă convins că deja fiecare dintre noi a primit o misiune foarte precisă, o menire clară în viaţă din partea lui Dumnezeu. Oare am înţeles deja ce anume trebuie să facem în viaţa noastră, care ne e scopul, menirea? Pentru ce ne trudim noi de fapt?

Dacă voia lui Dumnezeu este într-adevăr importantă pentru noi, după cum o spunem atât de des în rugăciunea „Tatăl nostru", atunci trebuie să facem tot posibilul şi să permitem ca ea să fie împlinită în viaţă noastrăşi, prin noi, în viaţa celui de lângă noi. Avem propria menire, misiune, în viaţă. Acest lucru trebuie să ne fie foarte clar şi ar trebui să facem tot posibilul ca să ne-o înţelegem ca pe o chemare. Doar atunci ne poate reprezenta şi pe noi cuvântul Mariei „Fie mie după cuvântul Tău!". Aceasta este menirea vieţii noastre, căci voinţa lui Dumnezeu ni se dezvăluie întotdeauna ca fiind nouă, proaspătă, plină de sens, aducătoare de fericire şi împlinire.

Lasă un comentariu