Există în istorie un exemplu cutremurător, din timpul lui Brâncoveanu: turcii au prins cincisprezece creştini într-o curte şi i-au osândit la moarte. Şi-au pregătit armele şi i-au pus pe ostatici la perete. A fost plângere şi durere, momente tragice pentru ei, care, din clipă în clipă, stăpâniţi de frică şi agonie, îl aşteptau pe comandantul turc, care trebuia să vină şi să poruncească, foc. Atunci, creştinii şi-au întors cugetele şi inimile spre Cel care este nădejdea celor deznădăjduiţi şi s-au rugat toţi pentru ultima lor călătorie, zicând:
- Doamne Dumnezeule, iartă-ne şi primeşte-ne, lângă Tine! Pomeneşte-ne, Doamne, când vom veni întru împărăţia Ta!
Şi iată că a venit comandantul turc şi i-a văzut pe soldaţi cu armele în mâini îndreptate spre creştini. A aruncat o privire sălbatică celor cincisprezece. O viţă de vie se întindea şi acoperea curtea. A rupt un ciorchine de strugure, ca să prelungească astfel agonia ostaticilor, dar când s-a pregătit să-l mănânce, unul din cei condamnaţi la moarte (proprietarul casei) a strigat la el zicând:
- Nu mânca, ieri i-am stropit cu o otravă puternică şi vei muri!
Comandantul turc s-a cutremurat şi, întorcându-se, le-a spus soldaţilor săi:
- Dacă aş fi găsit un asemenea turc, i-aş fi dat şi viaţa mea! Strângeţi armele şi lăsaţi-i liberi pe toţi!
