Educaţia este factorul determinant al formării şi dezvoltării personalităţii umane. Omul trăieşte în societate, existenţa lui fiind consubstanţială cu societatea. Asupra lui se exercită o serie de influenţe ale mediului social: unele conştiente, altele spontane. Desigur, şi influenţele spontane, incidentale pot avea o contribuţie la dezvoltarea şi modelarea omului. Dar acestea au caracter întâmplător şi, scăpând de sub controlul omului, pot conduce la efecte pozitive sau negative. Încă de la apariţia preocupărilor pentru formarea omului, educaţia a fost constituită din acele influenţe care au un caracter conştient, organizat şi sistematic. Acestea au calitatea de a asigura dirijarea dezvoltării omului, modelarea personalităţii lui în conformitate cu anumite scopuri stabilite anticipat, vizând întotdeauna efecte pozitive. Educaţia constituie o necesitate biopsihică a individului, precum şi o necesitate a societăţii. Conceptului de educaţie i s-au dat diverse definiţii în raport de criteriul care a primat în analiza notelor ei definitorii. Cele mai multe dintre acestea sunt descriptiv-explicative.
Educaţia este un fenomen social, reprezentând categoria celor mai organizate şi sistematice influenţe ale mediului social. Ea face parte din practica socială de formare şi transformare a omului, de modelare a lui de la biologic la social şi uman. Omul s-a ridicat din stadiul de animalitate din momentul în care a început să-şi construiască unelte şi să intervină asupra naturii, modificând-o în interesul său. Munca a condus la apariţia conştiinţei şi a limbajului articulat. Şi, de atunci, prin muncă, societatea a transformat natura şi pe om, acumulând cuceririle civilizaţiei umane. Prin muncă se asigură existenţa şi progresul societăţii. Aşa cum nu poate exista societate fără muncă, nu poate exista nici societate fără educaţie. Munca şi educaţia, fiind consubstanţiale societăţii, au, ca şi aceasta, un caracter permanent, veşnic. Anghel Manolache spune că „educaţia apare ca o funcţie originară şi eternă, un efort al comunităţii umane către o viaţă superioară". Aceasta exprimă caracterul de continuitate al educaţiei. Când analizăm, însă, fenomenul educaţiei, nu putem să-l considerăm numai la modul general, ca fenomen universal şi veşnic. Fiecare epocă istorică, având o viaţă socială, economică şi spirituală caracteristică, are în acelaşi timp şi un sistem de educaţie propriu, pe măsura cerinţelor acelei societăţi. De aceea, educaţia variază de la o epocă la alta, având un caracter concret, istoric, care exprimă, în acelaşi timp, caracterul ei de discontinuitate.
Educaţia este un fenomen specific uman. Ea nu este proprie regnului animal sau plantelor. Aceste forme de viaţă naturală cresc - creşterea fiind o transformare progresivă a unei stări cantitative în alta, fără a aduce nimic nou sub aspect structural, - şi se dezvoltă, trecând de la o calitate la alta superioară, ca proces ascendent, din zestrea lor ereditară, în condiţiile şi sub directa influenţă a mediului înconjurător. Atât creşterea, cât şi dezvoltarea sunt procese spontane, care se conduc după legile biologice specifice fiecărui sector de viaţă. Şi în lumea plantelor şi animalelor poate exista o creştere dirijată, în sensul de a se bucura de o anumită asistenţă din partea omului, mai ales în sensul îmbunătăţirii speciilor. Se vorbeşte, astfel, de cultura plantelor, de crearea unor soiuri de plante şi animale (inginerie genetică). Omul este dotat cu conştiinţă, acesta fiind atributul principal care-l diferenţiază de animale. Întâlnim şi la om fenomene naturale de creştere, maturizare şi dezvoltare, dar şi acestea sunt supuse conştiinţei umane, căpătând o dirijare mai aparte decât cele din lumea animală.
În mediul uman întâlnim, însă, educaţia care are o finalitate, are caracter conştient. Educaţia este un proces de transformare conştientă a omului, potrivit unui scop. Ea este o influenţă formativă intenţionată şi dirijată în mod conştient în direcţia unor rezultate stabilite anticipat. Educaţia presupune elaborarea anticipată a unui program de acţiune în conformitate cu scopul urmărit. Dar, caracterul conştient al educaţiei nu se referă numai la acţiunile educatorului. Copilul nu este un simplu obiect sau un animal supus dresării, care suportă în mod pasiv sau execută în mod mecanic comenzile dresorului. Obiectul educaţiei are statut de subiect activ, în sensul că el participă la propria sa formare asimilând într-un mod unic influenţele educative. La el nu se produce o modelare mecanică impusă din afară, ci o modelare creatoare, o construcţie sistematică a personalităţii, cu participarea celor doi factori principali – educatorul şi educatul.
Aşadar, educaţia este un fenomen social şi uman, o influenţă organizată şi dirijată în mod conştient a procesului de formare a omului. Într-un anumit sens, se poate spune că aspectul fundamental al educaţiei, dedus din caracterul conştient al ei, este conducerea optimală a procesului dezvoltării omului.
