Ana Blandiana - arte poetice - POVESTE... DESPRE O CORABIE CU POEŢI (fragment)

Distribuie pe:

Obsesia poeţilor interbelici pentru desenarea artelor poetice e continuată de neomodernişti, şi în special de Ana Blandiana. Dacă lectorul inocent (sau nu) doreşte să caute firul Ariadnei din poezia Anei Blandiana, trebuie să ştie că tot ce va citi este o poveste - una despre hainele nevăzute ale împăratului-poet, despre labirintul interior şi cel exterior, despre alunecarea în somnul care ne va trezi în împărăţia lui „a simţi".

Asemeni poetei, lectorul va trebui, în acest itinerariu al descoperirii sensului, să lase în urma sa semne de recunoaştere. Călătoria se va face asemeni lui Hensel şi Gretel, presărând „Fărâme de litere şi de cuvinte", pe urma cărora adevărul se poate reconstitui într-un drum spre sine. Când cuvintele, „merinde de drum", se vor termina, vom lăsa în urmă, asemenea poetei, părticele din noi, tot mai determinaţi să urmăm sensul...

Cuvântul nu este doar topos, ci poeta însăşi devine toposul în care respiră cuvântul. Ideea creatorului posedat de opera sa nu este una nouă, dar primeşte în Locuită de-un cântec accentele femininului, prin ideea unui regressus ad uterum. Poeta adăposteşte, ca un pântec, materialul din care va crea. O Penelopă care dă naştere şi firului, nu doar ţesăturii, şi refuză cu modestie laudele, negăsindu-şi altă calitate decât aceea de a şti să aştepte: „Nu merit frunzele voastre de laur / Decât pentru umilinţa/ De a-i fi rămas credincioasă / La nesfârşit." Poezia -„cântec" ancorează după voie în portul ei: „Locuită de-un cântec,/ Părăsită de-un cântec,/ Poate chiar văduva unui cântec". (Locuită de-un cântec) În Evanghelia lui Ioan, universul profan este o imagine a cuvântului divin: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu". Acesta devine o proiecţie a gândurilor şi a sentimentelor, fiind deseori sinonimizat cu cântecul, care, şi el, este „considerat vehicul al mesajului sa-cru", în termenii Doinei Ruşti.

Metafora cântecului aduce în prim-plan o poetică a logosului şi a simplităţii. Tăietura versurilor e na-turală, nu se urmăresc efecte stilistice aparte. Pare că în creaţiile din sfera artei poetice Blandiana alege să dea o tentă mai ştearsă formei, pentru a lăsa ideea să transpară. Excepţie fac referinţele livreşti cu ecouri mitologice. Este o mască a ignoranţei, purtată de cea care se mărturiseşte străină de sursa inspiraţiei sau de permanenţa ei: „Nu ştiu când vine/ Nu ştiu când pleacă". Este un joc al antitezei şi al anaforei adeseori ales de poetă pentru a marca un spaţiu al contrastelor şi pentru a mima inocenţa. Totodată, efectul stilistic e unul care generează eufonia, întărind izotopul cântecului.

Printr-un joc de cuvinte, găsim în această poezie o „ea" „locuită" şi chiar „înlocuită" de cuvânt, care, asemenea unui Cronos înfometat, o poate devora în orice clipă, fără a întâmpina vreo rezistenţă. Există o permanentă întoarcere a poetei cu faţa spre orizontul mitologic, care dă greutate oricărui tipar existenţial/ model creator.

În Unde-i mândria?, poeta îşi asumă atât rolul lui Orfeu, cât şi cel al lui Euridice, dar acest antagonism este un şi mai acut generator de interogaţii interioare: „Ce vreau să spun?/ Ce merită să spun?" Evadarea din sfera obişnuitului, din „fericitul somn comun", nu are niciun rost în absenţa certitudinii că poate atinge eminesciana muzică a sferelor. Motivul somnului, folosit de poetă în general ca un element unificator al celor două arii semantice dominante în lirica sa: sfera purităţii şi a spiritualului, pe de o parte, şi sfera existenţei carnale, organice, pe de altă parte, este utilizat aici ca o metaforă de reminiscenţă eminesciană: „fericitul somn comun" aparţine celor ce respiră între graniţele „cercului strâmt". Astfel, „mândria", orgoliul creator sunt chemate să justifice efortul creator, să-i dea un sens. Modelele literare pot fi uneori scări, pe care să urci, alteori, ca în „Unde-i mândria ?", pot fi culmi de neatins, ce provoacă îndoiala în propria forţă creatoare. Interogaţiile se ordonează într-un crescendo încheiat metaforic: „De ce această renunţare/ La fericitul somn comun,/ Dacă nu pot din cel mai grav/ Clopot al lumilor să sun?" De altfel, vocile criticii au subliniat deseori această latură reflexivă, interogativă a creaţiei Anei Blandiana.

Poeta se regăseşte uimită în faţa versurilor ce curg din mâna sa în Silabe, din volumul Poezii: „Ascult uimită cum se schimbă/ Gându-mi stângaci în regi şi zei/ Înţelegându-se-ntre ei/ Într-o demult uitată limbă." Stângăcia dispare uşor-uşor, cuvintele împletesc certitudini, astfel încât eul liric capătă daruri divinatorii, titlul conducându-ne astfel, printr-un subtil joc de cuvinte, la Sibylla. Acolo unde poeta nu face exces de ornamente stilistice, găsim întotdeauna jocuri de cuvinte sau metafore-cheie, care deschid porţi spre multiple interpretări. (...)

 

Lasă un comentariu