Locuri care au devenit amintiri - Ceva despre învăţătorul Petru Pop din Săcal şi nu numai…

Distribuie pe:

Casa în care s-a născut tatăl meu şi în care m-am născut şi eu a aparţinut, în vremuri demult apuse, lui Petru Pop, cel dintâi învăţător calificat din Săcalu de Pădure. Construită, probabil, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, era, în acea vreme, cea mai mare şi arătoasă casă din sat. Singura acoperită cu draniţă, celelate fiind acoperite cu paie şi cu stuf. Casa a fost construită de către Zaharie Pop de pe Dâlmă, fiul preotului Ioan Pop, căruia sătenii îi spuneau Oanea. Numele lui se leagă strâns de istoria bisercii din Săcal, la altarul căreia a slujit mulţi ani. El a fost cel care a reîntors parohia greco-catolică la credinţa ortodoxă, în urma marilor frământări de la mijlocul veacului al XVIII-lea, pricinuite de călugărul Visarion Sarai şi preotul Molnar, poreclit Popa Tunsu.

Zaharie Pop a construit casa pentru singurul său fiu, Petru Pop, cel care, după clasele primare, a urmat cursurile pedagogice din Cristur, întorcându-se apoi în sat ca învăţător. După cum scrie părintele Romulus-Sever Todea în Monografia ,,Săcalul de Pădure", el a funcţionat ca învăţător între 1856 şi 1889, fiind ,,cel care a pus şcoala din Săcal pe un drum bun". E şi normal să fi fost aşa dacă ţinem seama de cei peste 30 de ani cât s-a aflat în slujba şcolii primare din Săcal.

Casa construită de Zaharie Pop din Dâlmă pentru fiul său Petru Pop se afla în mijlocul unei grădini întinsă pe aproape un hectar, situată în partea de nord a satului, între uliţa Cetăţelii şi pârâul Cetăţelii. În faţă avea cerdac(târnaţ) din scânduri de brad, iar în capătul dinspre pârâu o prispă ce se sprijinea pe un trunchi uriaş de stejar.

Din cerdac se intra în tindă, un fel de antreu primitiv, fără duşumele, care avea patru uşi: una la intrare, una în partea stângă, de la camera mare, de locuit; alta în partea dreaptă, de la cămară, şi uşa din spate, ce dădea spre pârâu, unde se aflau coteţele porcilor şi păsărilor. Din tindă, pe o scară de lemn, se urca în podul casei, un pod uriaş, care, toamna, se umplea cu ştiuleţii de porumb. Dar tot acolo se aflau şi vreo trei hambare mari pline cu grâu, cu ovăz, cu făină de grâu sau de porumb.

Casa, deşi mare pentru vremea în care s-a construit, avea doar o singură cameră în care locuia întreaga familie. Aceasta cuprindea aproximativ jumătate din întreaga construcţie. Ca şi tatăl său, învăţătorul Petru Pop a avut doar un singur copil, un băiat, Mihăilă. După clasele primare făcute în sat, a urmat liceul din Bistriţa, iar apoi Facultatea de Medicină din Budapesta, ajungând medic la Băile Herculane. Mihăilă Pop a fost cel dintâi săcălean cu studii superioare şi primul dintre săcăleni ajuns medic. Deşi făcuse studii înalte, Mihăilă Pop a rămas toată viaţa cu sufletul legat de satul în care s-a născut.

- Cât a fost tânăr, mi-a povestit bunicul, venea vara, în concediu, împreună cu soţia sa, pe care o ducea cu el să-i arate frumuseţile şi dealurile împădurite din jurul satului. Iar duminica şi în sărbători juca ,,De-a lungul" şi ,,Învârtita", alături de feciorii şi fetele din sat.

Anii au trecut, iar părinţii săi au rămas singuri. Se apropiau şi bătrâneţile. Cine să se îngrijească de lucratul pământurilor? Şi nu erau puţine! Cine să aibă grijă de bunul mers al treburilor gospodăriei?... Aveau nevoie de mâna unui om tânăr. Aşa s-a întâmplat ca acesta să fie chiar bunicul meu, tata bătrân, cum îi spuneam.

- Ai să fii mulţumit aici, măi băiete, dacă ai să te porţi cum trebuie. Numai să fii harnic şi cuminte, să ne asculţi şi o să vezi că nu o să pleci de la noi până te însori, ba poate nici după aceea, mi-a spus învăţătorul. Eu am simţit că bătrânul era om bun, nevastă-sa la fel. Am căutat să le fac voia, mă duceam unde mă trimiteau, făceam de toate pe lângă casă, ori la câmp, la arat, la semănat, la cules… După ce a văzut că poate avea încredere în mine, a lăsat totul pe seama mea. Când voia să vadă ce şi cum s-a lucrat pe câmp, prindeam calul la şaretă şi plecam într-un fel de inspecţie. Era mulţumit. Privea doar din şaretă, că era om greu. Avea puşcă de vânătoare, dar nu umbla pe câmp sau prin păduri. Făceam clăile de otavă în spatele casei. Iarna veneau o mulţime de iepuri, iar el îi împuşca din casă, pe fereastra ce dădea spre grădină.

Era mulţumit învăţătorul de mine. Şi eu eram mulţumit. La sfârşitul anului, îl chema pe tata, mă chema şi pe mine şi făceam împreună socotelile cu sâmbria: ce am primit, ce mai aveam de primit, ce bani erau depuşi pe numele meu la Banca ,,Mureşana" din Târgu-Mureş. Totul cu hârtiile în faţă. Au trecut mulţi ani de când îl slujeam pe învăţătorul Petru Pop. Într-o seară, după cină, când m-am sculat să plec, numai că aud:

- Mai stai un pic, mă Ilie, zise domnul învăţător. Mai stai că vreau să vorbesc ceva cu tine, că uite îndată e gata şi anul acesta. Tu eşti de acum vechi la noi şi suntem mulţumiţi cum ne-ai slujit… Cred că şi tu eşti mulţumit cum ne-am purtat cu tine. Am dat din cap că da…Tocmai de aceea noi ne-am gândit să punem nişte lucruri la punct, fiindcă de acum suntem bătrâni şi numai bunul Dumnezeu ştie câte zile mai avem de trăit. De aceea ne-am gândit să-ţi propunem să rămâi la noi, până n-om mai fi. Să ai grijă de bătrâneţile noastre. Nu degeaba. Dacă vei fi de acord, vom face acte la notar prin care o parte din pământuri le vom trece pe numele tău. Altele, împreună cu casa şi grădina, le vei moşteni după ce n-om mai fi. Pentru aceasta i-am scris fiului nostru, iar el ne-a răspuns că este întru totul de acord cu ceea ce am hotărât. Ba, mai mult, pământurile pe care i le las lui ca moştenire ţi le va vinde ţie, cu un preţ omenesc, dacă vei dori să le cumperi… Doamne ce bucurie a căzut peste mine, s-a gândit tata bătrân.

- Simţeam că începeam să intru şi eu în rândul oamenilor adevăraţi, chiar dacă mai eram încă slugă la învăţătorul Petru Pop. Cum să nu fiu de acord?!..

- Ei, dacă e aşa, atunci să faci bine să-ţi cauţi o fată, aşa cuminte şi harnică, ca tine, şi să te însori, zise doamna Văsiica. Cât vom mai trăi noi o să locuiţi în căsuţă. După aceea, aici, în casa asta, că vă rămâne vouă…

Aşa a ajuns Ilie Şandru a' Contraşului, bunicul meu patern, stăpân pe moşia şi casa învăţătorului Petru Pop, devenind unul dintre gospodarii de frunte din Săcalu de Pădure. Acolo, în casa fostului învăţător, s-a născut tatăl meu, Ioan Şandru a Contraşului, unchii mei, Petru şi Mihai, şi mătuşa Maria. Acolo, în aceeaşi casă veche, ne-am născut eu şi sora mea, Elena.

Din păcate vechea casă a învăţătorului Petru Pop nu mai este. A rămas grădina în care mai supravieţuiesc merii şi perii plantaţi de tatăl meu în vremea când aveam vreo trei sau patru ani. Din când în când, mai ajung prin satul copilăriei mele. Atunci, când deschid portiţa de la drum, care scârţâie de pacă ar plânge, mă întâmpină casa ,,cea nouă", devenită şi ea bătrână, privindu-mă cu tristeţe, părăsită şi lăsată pustie, pradă timpului nemilos. Mă opresc apoi în mijlocul grădinii, pe locul în care s-a aflat vechea casă a învăţătorului Petru Pop. Şi o văd, cu ochii minţii: acolo era târnaţul, prispa pe care ne jucam, uşa de la intrare, tinda, camera mare, cu meşter-grinda, masa, deasupra căreia parcă văd şi acum lampa arzând.

Şi-mi vin în minte versurile lui Lucian Blaga: ,,Cu foaia aceasta închid porţile şi trag cheile./ Sunt undeva jos sau undeva sus./ Tu stinge-ţi lumânarea şi întreabă-te:/ taina trăită unde s-a dus?"

Lasă un comentariu