Când am intrat în apartamentul lui Nichita, în toamna lui 1980, nici nu realizam ce lucru minunat mi se întâmplă. Eram copleşit, uluit, de simplitatea modului de a fi şi de a trăi a poetului. Îmi amintesc foarte vag interiorul, sufrageriei în care m-a primit, de altfel, era ca într-un amurg blând, în care se văd mai multe conture, deşi ajunsesem la el cu puţin timp înainte de vremea amiezii.
Am intrat atât de sfios în casa lui, de parcă intram într-o biserică. M-a primit cu volubilitate şi generozitate, de parcă ne cunoşteam de când lumea, tratându-mă ca pe un confrate şi nu ca pe un june, cum se cuibăreau destui juni /june în preajma lui.
Venem de la o revistă studenţească clujeană, Echinox, iar Nichita era legat prin debutul lui literar (Tribuna), de Cluj-Napoca, avea o simpatie aparte pentru poeţii ardeleni.
În cameră se auzea doar zumzetul molcom al reportofonului, împrumutat de la Radio Cluj, şi tăcerea lui Nichita. Prezenţa Dorei era mai degrabă discretă, abia i-am simţit fâlfâirile prin cameră. Nichita vorbea degajat, într-o lejeritate a taclalelor, despre toate ale provinciei literare.
La întrebările mele răspundea privind înspre reportofon, urmărind parcă rotaţiile benzii, ca şi cum ar fi văzut cum se prind cuvintele de banda magnetică.
Mă simţeam în al noulea cer. Eram acasă la Nichita, împreună cu Nichita.
Venerabilul poet - era cu 23 de ani mai în vârstă decât mine - părea îmbătrânit, poate obosit, de mult prea lungile nopţi pe care şi le petrecea în diverse companii poeticeşti. Oricum, Nichita nu-şi mai însoţea anii - el o luase înaintea timpului, parcă grăbit, ca şi cum ar simţi că drumul nu-i mai e lung.
De la acea întâlnire şi până la plecarea sa într-o lume cu mai multă poezie au mai trecut doar trei ani, dar în aceşti ani i s-a pus pe creştet, la Struga, pe malurile lacului Ohrid şi ale lui Krni Drim, în Macedonia, „Cununa de aur a poeziei", cea mai râvnită distincţie în poezia lumii la acea vreme, un altfel de Nobel destinat doar poeţilor.
Mă consider un om norocos, inspirat, nu doar pentru că m-am decis să-l caut acasă la el pe Nichita, ci şi să mă-ntind la drum, într-o adolescentină inconştienţă, până la Struga, cu 23,5 dolari în bunzunar, ca să fiu alături de Nichita la sărbătoarea lui şi-a poeziei.
Alegerea lui Nichita, între afinităţile mele elective, mi-a marcat, mi-a schimbat destinul şi sunt încă prins în vraja acelei afecţiuni faţă de tot ceea ce însemna, cu ştiute şi neştiute, cu vrute şi nevrute, cu minciuni şi adevăruri, Nichita Stănescu.
Continui să mă raportez la Nichita Stănescu, menţinându-l nu doar în inima mea, ci aducându-l mereu, cu mijloacele mele, în orizontul de întâlnire cu mereu noi cititori, fascinaţi de verbul lui Nichita, pe care încerc să-l transmit, după puterile mele actoriceşti, celor care ştiu care e preţul cuvântului în rostirea lui Nichita Stănescu.
*
Nu ştiu dacă mai deţine cineva inedite Nichita Stănescu. Aproape toţi ne-am grăbit să aducem în lumină toate darurile pe care le-a oferit cu generozitate Nichita Stănescu, mai ales dictând texte poetice, dar n-ar fi exclus, prin cine ştie ce fonoteci, vocea lui să mai conserve mărturii, care n-au ajuns încă decât la un public restrâns, de altădată.
*
În ultimii ani, am avut norocul să găzduiesc în Vatra veche texte inedite de-ale lui Nichita, pe cere mi le-a pus la dispoziţie românul american M.N. Rusu.
Eu mai sper că, totuşi, mai sunt încă texte neştiute rămase de la Nichita, rătăcite prin labirinturile întâmplărilor în care dicta texte nu ştiu cui, de parcă ar fi împărţit indulgenţe.
Sigur, e greu de crezut că textele care ar putea apărea vor schimba în esenţa lor liniile receptării critice a operei lui Nichita Stănescu.
Dar poezia lui e în circulaţie, încă e (re)descoperită de generaţiile care se succed, încă, mai cred că ea îşi pune amprenta pe aspiraţiile poetice ale multora.
Cu certitudine, Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu" de la Ploieşti, ajuns la ediţia a XXVIII-a, e unul din vectorii posterităţii unui autor, a unei opere.
Ploieştiul îi va rămâne mereu dator, dar încearcă, an de an, să-şi mai achite din datorii.
*
Mă număr printre cei care au rămas înrolaţi în armata celor care încearcă să menţină vie prezenţa lui Nichita Stănescu. După puterile mele şi cu mijloacele de care dispun. Dar şi cu mult entuziasm!
Foto: Muzeul Memorial „Nichita Stănescu" - Nicolae Băciuţ, flori pentru Nichita cel Tânăr, 30 martie 2014
