Educaţia este un tip specific de relaţie socială, care asigură transmiterea experienţei sociale de la o generaţie la alta. Orice lucru care duce la perfecţionarea omului se obiectivează în opere de cultură care nu se pot fixa şi transmite ereditar. Experienţa social-istorică a omenirii nu se fixează, nu se acumulează şi nu se transmite pe cale ereditară, ci se învaţă. De aceea, fiecare generaţie învaţă experienţa generaţiilor precedente, o preia învăţând, prin educaţie. Individul biologic nou născut devine individ uman în cadrul relaţiilor sociale pe care le asimilează prin intermediul educaţiei. Şi tocmai pentru că se învaţă, experienţa generaţiilor precedente nu se preia în forma ei pură, ci intervine un proces de selecţionare, de valorificare, de sinteză. Aceasta este opera educaţiei, de a face o sinteză a valorilor sociale înainte de a le transmite tinerei generaţii. Ea are menirea de a abstrage şi sintetiza în funcţie de cerinţele societăţii şi de capacitatea de asimilare a individului, pe măsura posibilităţilor sale, ceea ce este mai valoros în cultura materială şi spirituală a omenirii şi de a preda tinerei generaţii, sub formă prelucrată şi prin mijloace specifice, cunoştinţele, experienţa, idealurile sociale, morale, estetice ş.a. Ea realizează acest transfer într-o formă sintetică.
Relaţia socială dintre generaţii devine până la urmă relaţie între societate şi individ. Societatea este interesată în procesul de achiziţionare de către generaţia tânără a experienţei acumulate de omenire până în momentul respectiv. Pedagogul francez Rene Hubert arată că „fiecare grup social, mic sau mare, transmite zestrea şi experienţa sa pentru a-şi asigura propria-i existenţă şi creşterea sa continuă". El consideră că „societatea încorporează în tânăra fiinţă ceea ce aceasta are nevoie pentru a se menţine şi dezvolta, pentru a-i da o pregătire conformă comandamentelor majore ale societăţii, astfel încât fiecare individ să fie apt de a contribui la progresul ei. Această pregătire se face prin educaţie". Aşadar, educaţia este un fenomen social, o relaţie între generaţii, o relaţie între individ şi societate. În cadrul acestei relaţii, omul nu este numai purtător, ci şi creator de valori, iar educaţia nu înseamnă numai asimilare, ci şi productivitate sau creativitate spirituală.
Fiecare generaţie se naşte în cadrul unei anumite societăţi, beneficiind de o anumită experienţă de muncă, de anumite cunoştinţe descoperite de omenire până în acel moment, de anumire relaţii politice, morale, juridice. Generaţia respectivă porneşte de la acest nivel, îmbogăţind pe parcursul vieţii experienţa iniţial acumulată şi lasă urmaşilor o experienţă şi mai bogată. Servind ca verigă de legătură între generaţii, prin conservarea, prelucrarea şi sinteza valorilor sociale pe care le transmite noilor generaţii sporite şi prelucrate, educaţia dă o importantă contribuţie la progresul social. Conservarea, sporirea, prelucrarea şi transmiterea valorilor sociale se face în scopul asigurării continuităţii, al progresului social. Fiecare societate simte, în mod obiectiv, nevoia de a pregăti omul pe măsura cerinţelor ei, omul care să se integreze cu rol activ în cadrul relaţiilor constituite în societatea respectivă.
Raportul dintre educaţie şi societate este un raport de interdependenţă. Ca subsistem al sistemului social global, educaţia are menirea de a răspunde nevoilor obiective ale societăţii, cât şi ale individului, pregătind acel tip sau model de om (personalitate) care să se integreze cu rol activ în relaţiile sociale date. Ea apare astfel ca un produs social determinat de condiţiile concret-istorice dintr-o anumită epocă, şi ca un stimulator social, ca un fenomen care influenţează întreaga viaţă socială.
În realizarea omului necesar unei anumite societăţi, educaţia se conformează cerinţelor majore ale societăţii - determinate de condiţiile ei social-istorice concrete -, dar ascultă şi de aspiraţiile individului pe care le supune unei adevărate prelucrări. Aici, factorii sociali se întâlnesc cu factorii biologici, genetici (o anumită zestre ereditară a fiecărui individ) şi cu factorii psihici (ritmul individual de acumulare a experienţei, ritmul şi complexitatea dezvoltării psihice). De aceea, aceeaşi educaţie aplicată unor indivizi diferiţi duce la niveluri diferite de eficienţă, la rezultate diferite. Emil Păun critică faptul că, „fără a i se fi contestat niciodată total efectele sociale (ale educaţiei), s-au accentuat mai ales cele de conservare şi transmitere a experienţei sociale şi culturale", arătând că „educaţia se află astăzi în centrul tuturor teoriilor despre dezvoltarea socială şi creşterea economică".
În concluzie, putem spune că educaţia este un complex de influenţe sociale, organizate în mod conştient, având ca finalitate formarea personalităţii umane conform cerinţelor sociale. Ion Stanciu defineşte educaţia drept „un proces organizat de socializare şi individualizare a fiinţei umane în drumul său spre umanizare".
