După o rundă de convorbiri, în toamna lui 1980, în apartamentul său din Piaţa Amzei, Nichita Stănescu m-a luat într-o plimbare pe străzi din centrul Bucureştiului.
Ce a urmat a fost pentru mine un mare privilegiu: l-am însoţit pe Nichita Stănescu într-o plimbare pe un traseu cu siguranţă drag lui, de vreme ce mi-a arătat locuri legate de numele lui Eminescu, Slavici, Caragiale...
A fost o întâmplare a fiinţei mele să-l ascult, atunci, cu dicţia-i inegalabilă, rostind, pentru mine, Kamadeva, (Manada, supranumit Kamadeva sau Zeul dragostei şi cu arcul său, cu săgeţi de flori, putea trezi dragostea în orice suflet) cu toată povestea scrierii ei, care e ultima poezie tiparită în timpul vieţii, fiind publicată în revista ieşeană Convorbiri literare din 1 iulie 1887.
Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-l vindec,
L-am chemat în somn pe Kama -
Kamadeva, zeul indic.
El veni, copilul mândru,
Călărind pe-un papagal,
Având zâmbetul făţarnic
Pe-a lui buze de coral.
Aripi are, iar în tolbă-i
El păstrează, ca săgeţi,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreţ.
Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
Mă lovi cu ea în piept,
Şi de-atunci în orice noapte
Plâng pe patul meu deştept...
Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru
Ş-al iluziei deşerte.
Foto: Zamadeva, trăgând cu arcul, cu săgeata dragostei, în Shiva.
