NICHITA ŞI KAMADEVA

După o rundă de convorbiri, în toamna lui 1980, în apartamentul său din Piaţa Amzei, Nichita Stănescu m-a luat într-o plimbare pe străzi din centrul Bucureştiului.

Ce a urmat a fost pentru mine un mare privilegiu: l-am însoţit pe Nichita Stănescu într-o plimbare pe un traseu cu siguranţă drag lui, de vreme ce mi-a arătat locuri legate de numele lui Eminescu, Slavici, Caragiale...

A fost o întâmplare a fiinţei mele să-l ascult, atunci, cu dicţia-i inegalabilă, rostind, pentru mine, Kamadeva, (Manada, supranumit Kamadeva sau Zeul dragostei şi cu arcul său, cu săgeţi de flori, putea trezi dragostea în orice suflet) cu toată povestea scrierii ei, care e ultima poezie tiparită în timpul vieţii, fiind publicată în revista ieşeană Convorbiri literare din 1 iulie 1887.

 

Cu durerile iubirii

Voind sufletu-mi să-l vindec,

L-am chemat în somn pe Kama -

Kamadeva, zeul indic.

 

El veni, copilul mândru,

Călărind pe-un papagal,

Având zâmbetul făţarnic

Pe-a lui buze de coral.

 

Aripi are, iar în tolbă-i

El păstrează, ca săgeţi,

Numai flori înveninate

De la Gangele măreţ.

 

Puse-o floare-atunci-n arcu-i,

Mă lovi cu ea în piept,                         

Şi de-atunci în orice noapte

Plâng pe patul meu deştept...

 

Cu săgeata-i otrăvită

A sosit ca să mă certe

Fiul cerului albastru

Ş-al iluziei deşerte.

Foto: Zamadeva, trăgând cu arcul, cu săgeata dragostei, în Shiva.

Lasă un comentariu