Stăteam de vorbă cu Nichita Stănescu şi, la un moment dat, privindu-mă îndelung, m-a zis: „Bătrâne, ai o coală de hârtie?!" Sigur că aveam, dar altfel de coli, toate cu texte poetice pe care vroiam să i le arăt. I-am întins o coală de hârtie, pe care era poemul meu „Mineralia". „Bătrâne, semeni cu Horia!" A întors coala, şi cu mişcări iuţi, sigure, din câteva linii, mi-a schiţat portretul. Eram mut de uimire. Arătam ca o mirare a mea.
Sugrumat de emoţie, dar şi cu o uşoară disperare, mă gândeam că nu o să creadă nimeni că Nichita mi-a făcut un portret, i-am întins coala şi l-am rugat să-mi semneze sub portret. Şi-a... semnat:
„Al meu privit de al său"!