1. Argumente istorice
Modelul de autonomie teritorială propus sub forma iniţiativei de extra-teritorialitate denumită „Ţinut Secuiesc" nu este viabil, deoarece nu a existat niciodată, în această formă. În istorie, scaunele secuieşti au avut atâta autonomie, cât au avut şi scaunele săseşti şi celelalte comitate din Transilvania. Scaunele secuieşti se aflau în perioada voievodatului sub supravegherea şi controlul comitelui secuilor, reprezentant al puterii centrale. El era numit de rege, mai întâi dintre magnaţii din Ungaria, apoi din Transilvania, dar niciodată dintre secui. Aşadar, din perspectivă istorică, „secuii n-au avut niciodată comiţi (prefecţi) secui, parlament secuiesc, alte structuri politice statale. Au avut, ca şi azi, autonomie locală în cadrul „scaunelor" (Mureş, Odorhei, Ciuc, Trei Scaune), dar niciodată autonomie faţă de statul ungar şi, respectiv, habsburgic. Autonomia secuilor în epoca medievală însemna, în principal, organizarea administrativă distinctă a scaunelor secuieşti şi scutirea de dări, în schimbul serviciului militar prestat. Ocuparea Transilvaniei de către habsburgi, la sfârşitul secolului al XVII-lea, a adus mutaţii importante în structura şi atribuţiile instituţiei scaunului, atât ca autoritate judecătorească, cât şi administrativă. Sfera de activitate şi atribuţiile Adunării Generale a Scaunului scad, reducându-se în principal la rezolvarea problemelor privind strângerea impozitelor şi încartiruirea şi aprovizionarea armatei imperiale austriece.
În timpul reformelor iosefine, menite a îmbunătăţi mecanismul administraţiei locale, scaunele secuieşti sunt desfiinţate, în anul 1784, iar la sfârşitul lunii aprilie 1849 s-a trecut la reorganizarea administrativă, scaunele fiind transformate în comitate de tip nou. Astfel, autonomia administrativă secuiască, la fel ca şi autonomia săsească, a cunoscut un proces de dizolvare succesivă începând din 1784, continuat în 1849-1852 şi încheiat în 1876, când autonomia secuiască a fost anulată de către guvernul de la Budapesta, prin reorganizarea administrativă şi dispariţia unităţilor administrative medievale, moment trecut sub tăcere de către istoricii şi liderii maghiari, de ieri şi de astăzi. Prin urmare, susţinătorii autonomiei „Ţinutului Secuiesc" uită că „ţinutul secuiesc" nu a avut niciodată autonomie teritorială şi etnică. Mai mult chiar, secuii ieşeau din „autonomia" lor adesea şi îşi câştigau cele necesare traiului în Ţara Românească şi în Moldova. Rămânerea în „autonomie" ar fi fost trăire în sărăcie şi foamete.
Autonomia pe criteriu etnic este promovată în esenţă prin exagerarea libertăţilor secuilor din epoca medievală şi cultivarea unei atitudini antiromâneşti. Se uită faptul că mult trâmbiţata autonomie secuiască, în toate timpurile, a însemnat pentru românii din zonă asuprire, umilinţe, intoleranţă, şi în cele din urmă asimilare. Nu s-a înţeles, încă, faptul că istoria acestei zone a Arcului Intracarpatic nu începe cu colonizarea secuilor, iar după acest moment istoria nu se rezumă doar la cronica unei unice şi privilegiate etnii, aşa cum încearcă să prezinte lucrurile unii istorici maghiari interesaţi. Istoria zonei înseamnă convieţuire, interferenţe, complementaritate şi, nu în ultimul rând, o zestre comună de avere materială, morală şi spirituală.
Şi fără un ţinut secuiesc enclavizat, în cei 27 de ani postdecembrişti, comunitatea românească din zonă nu a găsit înţelegerea necesară privind problemele de fond, de păstrare şi afirmare a identităţii româneşti. Se discută despre aceste lucruri doar din perspectiva populaţiei maghiare. Susţinătorii Autonomiei pe criteriu etnic omit faptul că Harghita şi Covasna se află printre cele mai subvenţionate judeţe din România - „peste jumătate din banii pe care îi utilizează provin de la bugetul României, în timp ce Capitala oferă aproape 75% din PIB-ul realizat, României. În ciuda acestui ajutor, din punctul de vedere al contribuţiei la PIB-ul României, Harghita se află pe locul 31, iar Covasna pe locul 41 (penultimul)".
Deoarece mult invocata autonomie secuiască a fost prezentă, mai ales, la nivelul comunităţilor locale, acest deziderat, în condiţiile specifice din zonă (existenţa unui/unor partide/ asociaţii etnice şi a votului etnic şi nu politic), în mare parte este deja realizat şi va căpăta dimensiuni multiple, odată cu realizarea procesului de descentralizare. Astăzi, societăţile moderne au la bază naţiunea civică, care stă şi la temelia construcţiei Uniunii Europene, şi nu fragmentarea şi enclavizarea etnică. În concordanţă cu cerinţele Uniunii Europene, configurarea regiunilor de dezvoltare social-economică a ţării nu trebuie să se bazeze pe criteriul etnic, care s-a dovedit generator de disfuncţionalităţi, discriminări şi subdezvoltare.
(va urma)
