Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită, a dat omului nepreţuite daruri, spre a-i face viaţa mai uşoară şi mai plăcută. Printre aceste daruri este şi lumina, care este absolut necesară atât pentru viaţa şi activitatea omului, cât şi pentru toate vieţuitoarele şi plantele. Ea dă viaţă şi roadă semănăturilor, împrospătează atmosfera şi are o influenţă binefăcătoare asupra psihicului omului. De aceea, multe popoare din antichitate aveau cultul soarelui, al lunii şi al focului, aducând prin aceasta un semn de recunoştinţă luminii răspândite de astre şi de foc, aşa cum au fost de exemplu mezii, perşii şi apoi romanii. În urma săpăturilor arheologice făcute pe locurile unde erau odată temple ale diferitelor popoare, s-a constatat că aceste locaşuri de închinare erau luminate prin foc în timpul săvârşirii cultului.
În Vechiul Testament Dumnezeu a poruncit lui Moise ca fiii lui Israel să aducă la Cortul Mărturiei „untdelemn curat pentru luminat, stors din măsline, ca să ardă sfeşnicul în toată vremea în cortul adunării…" (Ieşire 27,20), iar la Numeri 8,2 scrie: „Vorbeşte lui Aaron şi-i spune: când vei pune candelele în sfeşnic, ca să lumineze partea cea dinaintea lui, să aprinzi în el şapte candele…". De asemenea, în templul lui Solomon se găseau 10 sfeşnice de aur înaintea Sfintei Sfintelor.
În Noul Testament vedem că, atunci când Mântuitorul a serbat Cina cea de Taină, fiind seară, au fost folosite lumini pentru luminarea foişorului. Iar Sfântul Apostol Pavel, găsindu-se în Troada, a săvârşit frângerea pâinii şi a prelungit cuvântul până la miezul nopţii. „Iar în camera de sus, unde eram adunaţi, erau multe lumini aprinse" (Fapte 20,7-8).
În decursul istoriei creştinismului aflăm nenumărate dovezi despre întrebuinţarea luminii în cadrul cultului. Aşa, pe la anul 250, în epistola lui Corneliu, episcopal Romei, adresată episcopului Fabian al Antiohiei, se aminteşte că între clericii inferiori erau şi alocuţii, ca ajutători mai apropiaţi ai episcopilor şi preoţilor, şi printre alte atribuţii ei aveau şi pe aceea de a aprinde lumânările. Iar Sfântul Grigorie de Nissa, cu ocazia înmormântării surorii sale Macrina, spune: „Pe o parte şi pe alta, mergeau înaintea noastră, în ordine obişnuită, nu puţina mulţime de diaconi şi clerici mai mici, care purtau în mâini făclii de ceară". De asemenea, canonul 3 apostolic prevede ca la altar să nu se aducă altceva decât untdelemn pentru candelă şi tămâie, iar canonul 72 apostolic prevede pedepsirea aceluia care ar lua din sfânta biserică ceară sau untdelemn.
Din cele expuse se vede că lumina a fost întrebuinţată în cadrul cultului de la începutul creştinismului, fiind privită ca jertfă şi simbol, întrucât ea simbolizează pe Dumnezeu, Care ne dă viaţă şi ne luminează în toate căile noastre. Ea exprimă bucuria, perfecţiunea, lumina divină, după cum zice Psalmistul: „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină" (Ps. 35,9); iar Mântuitorul se numeşte pe Sine lumină, arătând oamenilor că, pentru a se mântui, trebuie să vină la lumină şi să umble în ea.
Azi, în biserică, se întrebuinţează de preferinţă lumini de ceară, ca şi în trecut, întrucât ceara se culege de albine din cele mai curate şi binemirositoare flori, iar albina este privită ca tip al virginităţii şi al curăţiei. În ultimul timp, se foloseşte în biserici şi lumina electrică, care este îngăduită, fiind vorba de un progres al tehnicii în folosul omului. Este bine să lăsăm în seama lumânărilor şi a candelelor tradiţionale lumina în sens religios sau ca simbol în cult.
