Acum, în preajma sfintelor sărbători de Paşti, gândurile credincioşilor creştini din toată lumea se îndreaptă spre locurile sfinte ale Israelului, unde a avut loc, cu peste două mii de ani în urmă, marele miracol al naşterii, morţii şi învierii Mântuitorului nostru Isus Cristos. În această perioadă se înregistrează o mare afluenţă turistică spre locurile sfinte, îndeosebi sub forma pelerinajelor din toate colţurile lumii, apogeul având loc chiar de ziua Învierii. Românii, credincioşi ortodocşi, catolici şi greco-catolici, îndeosebi, dar şi de alte confesiuni, se înscriu şi ei în acest ansamblu al pelerinajelor spre „Ţara Sfântă", ei deţinând o pondere importantă în rândul vizitatorilor locurilor sfinte.
Recent, am avut privilegiul păşirii pentru prima dată pe acest pământ cu prilejul pelerinajului organizat de către Biserica greco-catolică „Adormirea Maicii Domnului" din Târgu-Mureş, preot paroh, Ioan Fărcaş. Apreciez pelerinajul ca cea mai potrivită formă de vizitare a Israelului, iar propria-mi experienţă mă face să încurajez pe cât mai mulţi români să nu ezite, dacă au posibilitatea, să cunoască această ţară a minunilor cereşti, dar şi pământeşti. Luate lucrurile în ansamblu, oricât am colinda prin lume, se poate aprecia că n-am văzut decât jumătate dacă din ea lipseşte Israelul. Pentru că Israelul este centrul lumii, locul de radiere a celor trei religii monoteiste: iudaism, creştinism şi islam, care au marcat profund evoluţia societăţii omeneşti în ultimii peste 2000 de ani. Într-adevăr, Israelul poate fi numit o ţară a minunilor, nu numai din punct de vedere religios, ci şi laic. Poporul său, considerat cel mai vechi din lume, are o traiectorie aparte, cu evoluţii contradictorii, tragice, gen singur împotriva tuturor, dar şi invers, care în cele din urmă a izbândit, ca Pasărea Phoenix, astăzi prezentându-se ca o ţară şi un popor care continuă să influenţeze mersul evenimentelor în lume.
Tributari şi ei ai propriului păcat strămoşesc, evreilor li s-a pus gând rău din cele mai vechi timpuri. Istoria, dar şi Biblia, consemnează în acest sens cele patru secole de robie: din Egipt (1651-1226 î.Ch.), apoi cea babiloniană a lui Nabucodonosor (586-539 î.Ch.), urmată de invazia persană şi ocupaţia romană (63 î.Ch. - 330 d.Ch.). După recunoaşterea creştinismului prin împăraţii bizantini Constantin şi Elena, care s-a materializat şi în construirea la Ierusalim a importante lăcaşuri creştine (313-326), au urmat invazia arabo-musulmană (638-1094), perioada cruciaţilor catolici (1099-1291), ca turcii să menţină supremaţia lăcaşurilor sfinte timp de patru secole (516-1917). După Primul Război Mondial şi până la 1948, Israelul a intrat în custodia Angliei.
Israelul, în general, şi Ierusalimul, în special, au intrat şi în atenţia musulmanilor apreciindu-se că şi Mahomed „s-a înălţat" la ceruri tot de aici. Ca urmare, luate în ordinea invaziilor, ceea ce au construit unii, au dărâmat alţii, înălţându-şi pe ruinele acestora propriile lăcaşuri de cult, lăsând urme ale civilizaţiei lor, motiv pentru care aici sunt prezente, ca niciunde, relicve a ceea ce au fost unii sau alţii.
Risipiţi prin lume, încă de pe vremea romanilor şi mai înainte, dar şi după, puţine erau speranţele evreilor de a se regăsi uniţi şi de a avea statul lor.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, deci pe la 1850, se apreciază că în Palestina (nume de ocară dat de Irod acestor ţinuturi) nu erau decât 12.000 de evrei, concentraţi în patru oraşe sfinte: Ierusalim, Hebron, Tiberiada şi Safed, trăind din ajutoare venite din afară. Congresul sionist de la Basel, Elveţia, din1897, unde s-a născut ideea promovată de Teodor Herzel a constituirii unui stat Israel a impulsionat migraţia spre Israel. Se apreciază că la data înfiinţării statului Israel de azi, cu aprobarea ONU, a preşedintelui SUA - Truman şi a lui Stalin (14 mai 1948), populaţia evreiască din Palestina se ridica la 650.000 de suflete, iar cea arabă la 1,2 milioane. Un evreu plecat din Târgu-Mureş, cu care am stat de vorbă, a precizat că cei mai importanţi paşi spre constituirea statului Israel l-au făcut evreii români, motiv pentru care Congresul de la Basel s-a ţinut în limba română.
La înfiinţarea sa, din 14 mai 1948, ONU a stabilit Israelului o suprafaţă de 14.200 kmp, echivalentul a trei judeţe din România, acestuia lipsindu-i o bună parte din locurile sfinte (Ierusalimul de est, Nazaret, Bethleem etc., spaţiul dintre Ierusalim şi Tel Aviv aparţinând, de asemenea, arabilor), dar şi resursele de apă. Pentru că acest spaţiu oferit nu era gol, ci populat de arabi, a început un proces de epurare etnică prin cele mai diverse metode, condamnate de către opinia publică mondială. Popoarele arabe vecine: Siria, Iordania, Libanul, Egiptul şi Irak s-au împotrivit acestui proiect al ONU, şi în cursul anului 1948 au avut loc trei runde de confruntări violente, inclusiv un război civil în interiorul Israelului, cu pierderi importante din ambele părţi. Din cei 650.000 de israelieni au pierit 6.000 de femei şi bărbaţi din care 4.000 de soldaţi din Armata de eliberare a Israelului. În urma acestor confruntări Israelul şi-a consolidat poziţia strategică, continuându-şi drumul spre ţelul propus. Capacitatea de mobilizare, spiritul de sacrificiu al evreilor şi armele anglo-americanilor au învins. Încurajat de succes, Israelul a mers mai departe. Lipsit de resurse de apă, în anul1964 a deviat pe teritoriul său cursul Iordanului, iar drept contramăsură Iordania a încercat să schimbe cursul afluenţilor acestuia, dar n-a reuşit din cauza neînţelegerilor dintre arabi. În schimb, pe teritoriul Palestinei ia fiinţă Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a lui Yasser Arafat. Pentru că arabii nu recunoşteau Israelul, comandantul armatei israeliene de la acea vreme, Itzak Rabin, a găsit de cuviinţă să extindă spaţiul controlat de Israel, la nord, până la cursul râului Litani, pe teritoriul Libanului de sus, la est, până la Valea Iordanului, iar la sud, până la Canalul de Suez. Ca urmare, în războiul de 6 zile din 1967, trupele israeliene au ocupat Fâşia Gaza, au intrat în Peninsula Sinai, au cucerit malul stâng al Iordanului, anexând şi partea de est a Ierusalimului. Atacând Siria, forţele israeliene cuceresc şi Platoul Golan, din partea de nord, dincolo de Lacul Tiberias. După ce Fâşia Gaza şi Peninsula Sinai au fost retrocedate Egiptului, în urma unui tratat de pace, Israelul actual deţine o suprafaţă de 22.145 kmp, echivalentul a 4 judeţe ale noastre, Mureş, Harghita, Covasna şi Braşov), un spaţiu imaginativ sub forma unui peşte plin de multiple semnificaţii. Peşte pe care, personal, îl asemuiesc cu o ştiucă cu botul deschis îndreptat spre ţările arabe. El pare a-şi scălda burta în apele molcome ale Mediteranei, având pe coama spatelui, de la cap la coadă, cursul râului Iordan, întrerupt, la mijloc, de imaginea Mării Moarte ce joacă semnificativ rolul aripioarelor dorsale. Lungimea teritoriului, de la sud la nord, este de 320 km, iar lăţimea maximă, de la est la vest, este de 110 km. Populaţia Israelului a fost estimată, la începutul anului 2017, la 8.667.700 locuitori, dintre care peste 6,6 milioane evrei, restul arabi creştini şi musulmani. O bună parte din palestinienii arabi s-au refugiat în ţările arabe. Tot de acolo au venit şi majoritatea evreilor ce formează actualul stat, dar şi din toată lumea, mai ales din Germania, Europa centrală şi de sud-est. De altfel, naţiunea israeliană reprezintă evreii veniţi din peste 100 de ţări, iar dacă avem în vedere că din aceştia 700.000 sunt vorbitori de limba română (aproape 12 la sută), dar, din păcate, nu prea o practică, putem aprecia aportul demografic al României la formarea statului evreu modern.
Geografic vorbind, ţara nu este urâtă, şi nici chiar atât de aridă, dar clima este o problemă, îndeosebi în perioada verii. Are şi zone frumoase, înverzite şi mănoase, mai ales în nord, în Ţinutul Galileei, şi în centru, dar şi suficient deşert, în sud, piatra fiind dominantă, însă pretutindeni, făcând parte din fibra reliefului său şi la nivel de sol. Spre deosebire de România, ca să dăm un exemplu, Dumnezeu n-a fost atât de darnic cu pământul evreilor. El a lăsat omului sarcina de a-i completa lipsurile pentru a-l face atrăgător şi roditor. Şi, într-adevăr, putem spune că aici şi omul a sfinţit locul, după chipul şi asemănarea Celui de Sus. Despre toate acestea, în editorialul viitor.
