Printre cele mai importante obiecte cinstite de creştini este Sfânta Cruce. La început, crucea nu a aparţinut creştinilor, ci era obiectul de tortură al făcătorilor de rele, în dreptul penal roman. Pe ea erau răstigniţi cei mai de jos oameni, sclavii. Cel mai mare masacru al acestora în omenirea antică a fost înăbuşirea răscoalei lui Spartacus. Printre cei peste 100.000 de morţi, majoritatea au fost răstigniţi pe Cruce în frunte cu conducătorul lor. Crucea, ca pedeapsă pentru ucigaşi, este cunoscută cu mult înainte de naşterea lui Hristos. În timpul vieţii Mântuitorului era folosită pedeapsa cu răstignirea. De aceea, Pilat, la sfatul răufăcătorilor, a acceptat ca pedeapsa lui Iisus Hristos - socotit „duşman al poporului" - să fie crucificarea. Cum se ştie, Domnul Iisus a fost răstignit, după ce singur şi-a dus Crucea pe dealul Golgota, aproape de Ierusalim.
Lacrimile vărsate aici au fost primele jertfe aduse Crucii Mântuitorului. Mii de credincioşi au venit să-L vadă, soarele s-a întunecat, luna şi-a ascuns faţa, stelele s-au clintit, un tâlhar s-a mântuit, iar Domnul pe Cruce şi-a dat Duhul, după ce un soldat roman, străin de Legea mozaică, a rostit adevărul: „Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu…"(Matei 27,54). Tot aici Maica Domnului privea cu ochii plini de lacrimi odrasla pântecelui şi lumina ochilor ei; inima îi era pătrunsă de sabie, iar sufletul ei era plin de iubire şi mărinimie de mamă. Aici a leşinat Sfânta Fecioară, iar Apostolul iubirii, Ioan, în dragoste fierbinte pentru Domnul, a asigurat pe Mântuitorul că va avea grijă de Sfânta Sa mamă. Odată cu punerea în mormânt a lui Iisus, fariseii şi cărturarii au îngropat şi Crucea Domnului pentru a şterge amintirea ei din memoria martorilor oculari a acelor zile dramatice. Căderea Ierusalimului şi distrugerea templului (69-70) a acoperit cu praf şi cenuşă dealul Golgota. Apoi, aici, în stânca respectivă, împăraţii romani au ridicat un templu închinat zeului Jupiter.
Jertfa Mântuitorului de pe Cruce este supremul act uman pentru salvarea omenirii. Cele de jos privesc cele de sus prin Cruce. Crucea fiind posibilitatea văzută, pipăită şi simţită a mântuirii sufletelor credincioşilor, în aceasta, de fapt, consta şi minunea jertfei sângeroase. Crucea, pentru martiri, a devenit cinste şi onoare. Crucea, ca obiect de necinste, a continuat în lumea romană până la Împăratul Constantin cel Mare, care a interzis prin lege răstignirea.
Crucea Domnului Hristos, crucea pe care s-a răstignit Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, este pentru Sf. Pavel o distincţie, o medalie, o cunună de glorie, asemenea cununii de laur cu care erau răsplătiţi cei ce obţineau victorii în arenă sau pe câmpul de luptă şi cu această cunună de glorie ţine Apostolul să se laude cel mai mult.
E adevărat că Mântuitorul a pătimit pe cruce, a îndurat dureri, suferinţe şi ruşine, dar, prin acceptarea morţii celei mai ruşinoase, El a arătat oamenilor atât smerenia Sa, cât şi dragostea Sa nemărginită faţă de ei. Căci toate patimile crucii le-a suferit de bună voie, pentru ca să ne mântuiască, iar prin răstignirea şi moartea Sa pe cruce, crucea a devenit altarul de jertfă al creştinătăţii, care a ars spinii păcatului şi a ajuns izvor de viaţă veşnică pentru cei ce se mântuiesc. Ea este mijlocul prin care Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu, este instrumentul prin care s-a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre om şi Dumnezeu (Efes. 2,14-16), prin care s-a nimicit zapisul robiei în care ne găseam (Colos. 2,14-15). Crucea este mijlocul prin care Hristos S-a înălţat la mărire (Filip. 2, 8-9), după cum este pecetea celor păstraţi de Dumnezeu nevătămaţi (Apoc. 7, 2-3; 9, 4), ca şi semnul biruinţei.
Aşa se face că un obiect de ruşine, nebăgat în seamă, vrednic de dispreţ, cum este crucea, a fost ales de Domnul să devină obiect de cinste, simbol al mântuirii tuturor celor ce cred în Hristos cel răstignit şi în jertfa Lui pentru mântuirea lumii.
Crucea este deci pentru creştini semnul, simbolul care cuprinde în sine întreagă învăţătura de credinţă şi de viaţă creştină, de aceea oriunde creştinii văd semnul crucii îl cinstesc închinându-se, căci ei văd pe cruce totdeauna pe Hristos cel răstignit şi înviat. De aceea, la sărbătorile Sfintei Cruci, ei cântă: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o cântăm şi o mărim". Crucea, din instrument de tortură şi de batjocură, a fost ridicată de Mântuitorul la rang de înaltă cinste; din instrument de chinuri aducătoare de moarte, ea a devenit altarul de jertfă al creştinătăţii; din semn de umilire şi suferinţă, ea a devenit semnul biruinţei, sau cum spun cântările bisericeşti, ea s-a făcut „armă de nebiruită biruinţă".
