Un torţionar fără nicio mustrare de conştiinţă!

Distribuie pe:

După Alexandru Vişinescu, fost comandant al penitenciarului Râmnicu-Sărat, condamnat, definitiv, la 10 februarie 2016, la 20 de ani de închisoare, primul inculpat din România pentru faptele comise cu peste 50 de ani în urmă, i-a venit rândul şi lui Ioan Fecior, ajuns la 88 de ani.

Cine-i Ioan Fecior? Este fostul comandant al Coloniei de muncă de la Periprava (Tulcea), şi el condamnat, definitiv, tot la 20 de ani de închisoare, acuzat de „infracţiuni contra umanităţii." În plus, este obligat, solidar cu statul român, reprezentat de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, la plata celor 310.000 de euro celor opt părţi civile din dosar.

Trimis în judecată, la 18 august 2014, pentru săvârşirea de „infracţiuni contra umanităţii", la sesizarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, el a fost chemat să dea seamă în faţa justiţiei, pentru faptele lui, comise în anii 1958-1963, perioadă în care „a introdus şi a coordonat un regim de detenţie represiv, abuziv, inuman" împotriva deţinuţilor politici: marcante personalităţi ale culturii, ştiinţei, intelectuali de seamă, militari, foşti oameni cu funcţii înainte de 23 august 1944, preoţi, ţărani care au refuzat colectivizarea forţată în acel „obsedant deceniu" al României aflate sub cizma roşie, bolşevică, sub influenţa „fratelui de la răsărit".

Cine erau deţinuţii de la Aiud, Sighet, Gherla, din coloniile de muncă de la Periprava, Griudu, Giurgeni? Erau incomozii pentru obedienţii Moscovei, pentru ocupantul sovietic, cu armata retrasă în 1958, şi colaboratorii ocupantului. Bolnavi grav, mulţi dintre ei erau supuşi unei distrugeri morale şi fizice, în momentele groaznice ale vieţii unui om, ale acelor vremuri. Era lovit omul! Lovită credinţa! Lovită libertatea! Lovită demnitatea umană! Luptători şi mărturisitori întru credinţă, întru Biserica lui Hristos, ei, cei de la Colonia de muncă de la Periprava, de la închisorile Aiud, Sighet, Piteşti, Gherla, erau oameni cu dragoste de Dumnezeu, încrezători în credinţa salvatoare, în numele Celui Sfânt. În viaţa lor aspră din detenţie, trataţi ca neoameni, acolo, dincolo de sârma ghimpată, în acele gherete friguroase, pe timpul iernii, insalubre, sub gheara foamei cumplite, mari intelectuali, preoţi ortodocşi şi greco-catolici ai bisericilor surori, ţărani care refuzau colectivizarea forţată, cărora li se lua pământul şi bunurile pentru care înaintaşii lor au luptat cu arma în mână, în celule doar cu Dumnezeu, în a lor suferinţă, ei s-au dovedit, de fapt, învingători, cu sabia credinţei, asupra zbirilor care-i apăsau. Lângă ei îl aveau doar pe Iisus aproape, cum scria poetul Radu Gyr în poezia „Iisus în celulă": „Az' noapte Iisus a intrat la mine-n celulă. / O, ce trist şi ce înalt era Crist! / Luna-a intrat după El în celulă / Şi-L făcea mai înalt şi mai trist. // Mâinile Lui păreau crini pe morminte, / Ochii adânci ca nişte păduri. / Luna-L bătea cu argint pe veşminte, / Argintându-I pe mâini vechi spărturi. // M-am ridicat de sub pătura sură. / - Doamne, de unde vii? Din ce veac? / Iisus a dus lin un deget la gură / Şi mi-a făcut semn ca să tac… // A stat lângă mine pe rogojină… / - Pune-mi pe răni mâna ta. / Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină, / Parcă purtase lanţuri, cândva… // Oftând, Şi-a întins truditele oase / Pe rogojina mea cu libărci. / Prin somn lumina, dar zăbrelele groase / Lungeau, pe zăpada Lui, vărgi. // Părea celula un munte, părea Căpăţână, / Şi mişunau păduchi şi guzgani. / Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână, / Şi-am adormit o mie de ani... // Când m-am trezit din grozava genună, / Miroseau paiele a trandafiri. / Eram în celulă şi era lună, / Numai Iisus nu era nicăieri... // - Unde eşti, Doamne? / Am urlat la zăbrele. / Din lună venea fum de căţui. / M-am pipăit, şi pe mâinile mele, / Am găsit urmele cuielor Lui…"

Acolo, în vremea în care cei care îi batjocoreau pe deţinuţi se credeau stăpâni veşnici, cei care au înjosit, şi om, şi biserică, şi credinţă strămoşească, în toate închisorile din România circulau acele variante ale poeziei lui Radu Gyr: „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!" - pentru care autorul a fost condamnat la moarte, pedeapsă comutată la închisoare pe viaţă: „Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, / Nu pentru pătule, nu pentru pogoane, / Ci pentru văzduhul tău liber de mâine, / Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! // Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, / Pentru cântecul tău, ţintuit în piroane, / Pentru lacrima soarelui tău, pus în lanţuri, / Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! // Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele, / Ci ca să aduni, chiuind, pe tăpşnane, / O claie de zări şi-o căciulă de stele, / Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! // Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi / Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane, / Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi, / Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! // Şi ca să pui tot sărutul fierbinte / Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, / Pe toate ce slobode-ţi râd înainte, / Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! // Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii! / Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane! / Sus, spre lumina din urmă-a furtunii, / Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!".

Mulţi au avut tăria, acolo, dincolo de sârma ghimpată, să dovedească demnitate şi putere, în faţa celor care priveau cu dispreţ omul. Ciudat, mulţi dintre acei deţinuţi, loviţi şi batjocoriţi, au fost urmăriţi, insistent, chiar şi după ieşirea din închisoare, nelăsaţi, parcă, nici să moară, nici să trăiască în pace! Ei, cei cu dosare de urmărire penală, pas cu pas, foarte bolnavi şi săraci la bătrâneţe, după ani grei de închisoare, de sacrificii şi trudă, erau fără salarii, fără pensii.

Care sunt acuzaţiile care i s-au adus lui Ioan Fecior pentru această condamnare la 20 de ani de închisoare? Ajuns disciplinar, ca ofiţer, la Colonia de muncă de la Periprava, mutat aici, după perioada în care a fost comandant la Poarta Albă, Borzeşti şi Penitenciarul Suceava, în urma unor chefuri cu subordonaţii, a unor legături intime cu soţia locţiitorului său, conform fişei de cadre, Ioan Fecior ajunge, retrogradat, ca locţiitor de comandant în Colonia de muncă de la Giurgeni. În cele din urmă este numit comandantul Coloniei de muncă de la Periprava, dând dovadă de un comportament excesiv, inuman faţă de deţinuţii politici, prin privarea de drepturi fundamentale ale omului. Dovadă - acei deţinuţi morţi în acel lagăr de muncă.

În această lume a urii, a crimei, a lipsei de omenie, a unei existenţe rinocerizate, ei, puternicii clipei de atunci, în primii ani de după august 1944, din spate sprijiniţi de baionetele sovietice, în urma ordinelor Kremlinului, la rândul lor dornici să dea dovadă de exces de zel în faţa mai-marilor clipei, inşi cărora le plăcea să fie, cruzi, sadici, lipsiţi total de omenie, au devenit nişte satrapi, nişte penibili executanţi, nişte inşi lipsiţi de suflet, cu inima de iască. Asta le era firea! Visul lor nătâng era să urce cu o treaptă mai sus în ierarhia mizerabilă a vremii, să apuce un ciolan cât mai mare, în acel blestemat, „obsedant deceniu" al suferinţelor românilor, în acea „eră a ticăloşilor", denumită de Marin Preda. Pentru ei nu existau omenie, bun-simţ, milă, conta doar ura şi oprimarea. Unii azi au pensii de peste 5.000 de lei! Pentru ce? Pentru acel rău făcut?

Ioan Fecior a fost un torţionar! Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă supremă, a respins apelul declarat de Ioan Fecior, fiind menţinută sentinţa dată în luna martie 2016 de instanţa de fond, Curtea de Apel Bucureşti, doar unul dintre cei trei judecători făcând opinie separată, în sensul admiterii apelului declarat de inculpat şi încetării procesului penal împotriva acestuia. Menţinând decizia Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de fond, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au menţinut şi degradarea militară a acestuia.

Trimis în judecată în octombrie 2014, el a fost acuzat, de procurorii Parchetului General, că, în perioada 1958-1963, „a introdus şi coordonat un regim de detenţie represiv, abuziv, inuman şi discreţionar împotriva deţinuţilor politici, în urma căruia au murit 103 persoane". „Ioan Fecior a săvârşit acţiuni sistematice, care au avut ca rezultat, persecutarea deţinuţilor politici încarceraţi, prin privarea de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, respectiv prin supunere la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică a deţinuţilor politici. În perioada amintită, au fost înregistrate 103 decese în rândul deţinuţilor politici, ca urmare a unor acţiuni ce depăşesc cadrul legal, respectiv lipsa medicamentelor şi a îngrijirii medicale, refuzul de a acorda asistenţă adecvată, netratarea bolnavilor, refuzul de transfer către spitalele penitenciare, degradarea stării de sănătate a condamnaţilor, prin lipsa hranei, lipsa încălzirii, pedepsele aplicate discreţionar şi abuziv deţinuţilor, condiţii de detenţie inumane, rele tratamente şi alte violenţe, ignorarea sesizărilor formulate de către deţinuţi". Sunt acuzaţii grave, aduse fostului comandant al Coloniei de muncă de la Periprava.

În calitate de comandant, Ioan Fecior era „direct responsabil de viaţa deţinuţilor" într-o perioadă în care „regimul de exterminare din penitenciare şi colonii de muncă îmbrăca o formă oficială, măsurile concrete luate pentru anihilarea deţinuţilor politici erau lăsate în grija comandanţilor de penitenciare". Decesul deţinuţilor politici „survenea în urma unui proces lent, dar eficace". „Deţinuţii erau supuşi unui tratament inuman, caracterizat printr-o izolare completă de familii, de alte persoane, de lumea exterioară, condiţiile de cazare erau mizerabile, în barăci frigul era insuportabil, erau aplicate sancţiuni fizice crunte pentru abateri minore, hrana era deficitară, deţinuţii fiind, în permanenţă, înfometaţi şi însetaţi, aveau dureri pe care nu le puteau ameliora, din lipsa medicamentelor, condiţiile de muncă erau inumane, de dimineaţă până seara, neexistând condiţii minime de supravieţuire pe termen lung, deoarece sentinţele erau pe o perioadă de peste 10 ani (…) Condiţiile insalubre duceau la dese îmbolnăviri. La toate acestea se adăugau violenţele psihice exercitate de Ioan Fecior, direct sau prin subalternii lui. Din fişele medicale, identificate în arhivă - mai susţine Parchetul - rezultă următoarele cauze de moarte în Colonia de muncă Periprava: „15 decese - cauzate de enterocolită cronică sau acută, 19 decese având cauză tuberculoza sau pneumonia, 21 - cauze diverse ale aparatului digestiv, 32 - cauzate de afecţiuni cardiace". Şi din cauza altor condiţii inumane.

Din documentele studiate, reiese că, în perioada 1 august 1958 - 1 noiembrie 1963, când la conducerea Coloniei de muncă de la Periprava se afla inculpatul Ioan Fecior, au decedat 103 deţinuţi, „toţi consideraţi contrarevoluţionari". Anul în care au fost înregistrate cele mai multe decese a fost 1960: 53, iar cel mai tânăr deţinut decedat a fost un tânăr de 19 ani, cel mai vârstnic având 71 de ani. Toate acestea fiind posibile în Colonia de muncă Periprava, sub un comandant de penitenciar - Ioan Fecior -, „experimentat în reeducarea contrarevoluţionarilor, a oamenilor politici", personaj de încredere al regimului represiv, de o duritate extremă, cu „rezultate tulburătoare, obţinute în procesul de exterminare pus la punct de acesta".

Acestea sunt faptele, acuzaţiile grave, pentru care torţionarul Ioan Fecior a fost condamnat, la cei 88 de ani ai lui, la 20 de ani de închisoare. Ar ieşi din penitenciar la 108 ani! Un român se întreba: oare această condamnare, după 50-60 de ani, n-a venit, cumva, prea târziu? Pentru plătirea unor păcate, pentru fapte inumane, pentru răul făcut, niciodată nu-i prea târziu!

Torţionarul Ioan Fecior, precum şi Alexandru Vişinescu, nu are remuşcări. Întrebat, în drum spre închisoare, dacă nu-i pare rău pentru acel trecut, acesta a răspuns senin: „Nu am nicio mustrare de conştiinţă!".

Şi o firească întrebare: oare câţi Feciori ca el mai sunt?

Lasă un comentariu