Oricât de Sfânt era Iisus, scria Nicolae Iorga în poemul „Nu l-au cunoscut", a trebuit ca trupul său să fie bătut în cuie „Ca să se arate Dumnezeu/ Şi ca la ceruri să se suie". Recitim poemul acesta acum când ieşim din prigonire, purtând pecetea lui Iisus Hristos şi înnoirea firii. Imaginea apare şi în „Imn al Învierii", poemul lui Valeriu Gafencu. Pentru Sfântul închisorilor, Paştile înseamnă fortificarea omului prin fortificarea bisericii creştine cu pietrele vii ale credinţei. Astfel, ne reamintim chemarea Sfântului Ioan Damaschin: „Să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit" , căci „deşertat-a mormintele Cel ce a fost răstignit, slăbind puterea morţii".
Iisus coboară pe pământ, purificându-i omului sufletul, căci omul care gustă din nunta Fiului de Împărat devine omul armoniilor. Dacă Iisus prin zbaterea Crucii a înviat, oricine, primind zbaterea Crucii, va învia, spunând ceea ce Iisus le-a spus femeilor mironosiţe. „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele apropiindu-se au cuprins picioarele Lui si I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi! Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei ca să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea!" (Matei, 9-10)
Bucurându-se şi netemându-se, făptura prăznuieşte în lumina Celui trecut prin uşile încuiate şi piatra pecetluită, aflând că Dumnezeu nu e al moţilor, ci al viilor, că pântecul iadului e sfârtecat, că pustia a înflorit precum crinul şi e deschisă calea spre mântuire, Învierea potolind setea şi foamea duhului omenesc, fiind, cum propovăduia Preacuviosul Părinte Arsenie Boca, o dragoste mai mare ca viaţa.
Acum vedem Locul Înalt.
Fiinţa neîmplinită se va împlini şi, mai departe, va căuta desăvârşirea, prefigurată în Sfânta Noapte a Învierii de înconjurul bisericii; mersul în Cerc, în simbolurile echilibrului, ale desăvârşirii, înconjurând biserica ca şi cum am înconjura veşnicia, în cea mai caldă îmbrăţişare a Cerului şi Pământului ce preia fiorul Slavei: Deschideţi, mai-mari, porţile voastre, şi voi, porţi veşnice, ridicaţi-vă, ca să intre Împăratul Slavei…!
E pace-n cer şi pe pământ, scria George Coşbuc, simţind cum surâsul sărbătorii devine dominantă a vieţii, Ziua Învierii aducând Zilele-Nvierii. Fără acestea, predicarea lui Hristos ar fi lipsită de sens, credinţa ar fi zadarnică şi nimeni nu ar mai fi răscumpărat din păcat, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel în Corinteni.
Acum aflăm Suişul.
Demnitatea, durerea şi măreţia Procesiunilor Săptămânii Mari trec în procesiunea îndreptării sufletului. În noi zboară păsările lui Maitec, cu aripile plecate în rugăciune. Păsările artistului au forma Crucii jertfei lui Iisus. Totul preia, acum, forma Crucii: blidul cu prescură şi pască pe care oamenii Transilvaniei îl vor duce la Sfintele Biserici, iarba ce creşte zăludă şi faţa alba de masă pe care se va frânge pâinea în căderea lacrimii bucuriei, a mirării şi înţelegerii că a trebuit ca trupul său să fie bătut în cuie „Ca să se arate Dumnezeu/ Şi ca la ceruri să se suie".
