Tradiţii, datini la români de Sfântul Gheorghe

Distribuie pe:

Sărbătoarea Sfântului Gheorghe, de la 23 aprilie, în popor fiind cunoscută sub denumirea Sângeorzului, se înscrie ca una din cele mai mari sărbători ale calendarului creştin.

În timpul Imperiului Roman, Gheorghe era un prinţ de Cappadochia, era o vestită căpetenie militară. Faptul cel mai impunător rămâne veneraţia pe care de veacuri întreaga creştinătate o aduce tânărului cavaler, biruitor de fiare înspăimântătoare, fapt pentru care a fost supranumit „purtătorul de biruinţă". Mărturisindu-şi credinţa în Fiul lui Dumnezeu, în Iisus Mântuitorul şi aderând la noua religie - la creştinism, viteazul ostaş a fost decapitat în oraşul palestinian Lydde din porunca împăratului Diocleţian la 23 aprilie 303.

Numele de Gheorghe provine din limba greacă „georgas" şi înseamnă lucrător al pământului, „agricultor", „ţăran". Numele are o mare frecvenţă şi în mediile păstoreşti din Carpaţi, Pind, Balcani. Marea mulţime a prenumelor şi diminutivelor din rădăcina „Gheorghe" este încă o dovadă a preţuirii de care se bucură marele mucenic în rândul creştinilor. Acest fapt constituie şi o expresie a iubirii faţă de valorile pe care le-a preţuit Sfântul Gheorghe: puritatea, curajul, bunătatea şi iubirea faţă de Sfânta cruce.

La români acest sfânt a devenit foarte popular. Numeroase biserici, mănăstiri ridicate îi poartă hramul, iar multe localităţi, oraşe, toponime, îi poartă numele. Imaginea Sfântului Gheorghe a fost oglindită ca steag de luptă al domnitorilor Moldovei, iar mai târziu ca steag de luptă al armatei române. Nebiruitul ostaş al lui Hristos este considerat patronul spiritual al armatei şi călăreţilor

de pretutindeni.

Comunitatea nu-i uită în această zi pe cei trecuţi în nefiinţă cu numele de Gheorghe, George, Georgeta etc. Pentru ei se oficiază slujbe în biserici, se împart produse tradiţionale. Numele şi icoana Sfântului Gheorghe sunt cunoscute şi răspândite în toată lumea creştină. Icoanele pe sticlă cu imaginea Sfântului Gheorghe păstrează prototipuri interesante în toate centrele de iconari de la Nicula, Laz, Făgăraş, Lancrăm, Arpaşu de Sus etc.

Imaginea Sfântului Gheorghe o întâlnim şi în sculptură. Renumiţii meşteri aurari din Cluj, Martin şi Gheorghe, au realizat statuia ecvestră în bronz ce ni-l prezintă pe Sfântul Gheorghe - ostaş mândru - în armură, înfipt în scările calului cambrat, izbind cu lancea în capul balaurului. Statuia a fost lucrată în anul 1373 pentru Regele Carol al IV-lea al Boemiei şi este expusă în cetatea palatului Hraciani din Praga. O copie a acestei statui se află expusă în municipiul Cluj-Npoca.

Din vechime Sângeorzul este perceput ca zeu al vegetaţiei, însumându-şi elemente chtoniene proprii lui Dyonisos şi Mithras (soarele în mitologia perşilor şi indienilor). Sângeorzul ca zeu al vegetaţiei se identifică în cultura românească cu imaginea Cavalerului trac, divinitate a vegetaţiei, fertilităţii şi lumii htoniene. Cavalerul trac este reprezentat pe altarele funerare ca un călăreţ cu calul cambrat îndeplinind diferite acţiuni împotriva monştrilor htonieni. Imaginea antică a Cavalerului trac poate fi văzută în basorelief în piatră la Muzeul din Deva, precum şi în relief în marmură la Muzeul de istorie naţională şi arheologie din Constanţa.

Folclorul românesc, foarte bogat al obiceiurilor şi producţiilor literare legate de Sfântul Gheorghe, dezvăluie în cultul martirului sărbătorit de biserică doar câteva elemente creştine, dar un număr de vechi rituri păgâne, cu surprinzătoare paralelisme în folclorul multor popoare. Multe din aceste elemente îşi au originea în vechi obiceiuri ale dacilor şi romanilor. Credinţele populare l-au învestit pe Sfântul Gheorghe cu atributele vechilor zei protectori ai agriculturii şi păstorilor. După unele legende el ar deţine cheia ce ar deschide sezonul primăverii, prielnic începutului muncilor agricole şi inaugurării activităţilor de tip pastoral.

Pentru ca sezonul să fie de bun augur pentru colectivitatea satului, pentru sănătatea omului, animalelor, pentru belşugul turmelor se oficiau o serie de practici pentru a îndepărta spiritele rele, forţele malefice (strigoi, vrăjitoare, iele). Astfel erau împodobite porţile, gardurile, cu ramuri verzi, se puneau la uşi, ferestre, lăstari de răchită, fag, măceş. Se înfigeau şi în straturi pentru protejarea semănăturilor. Obiceiul era cunoscut şi practicat de romani, la 21 aprilie, în cadrul sărbătorii Parilia, când se comemora „ziua de naştere a Romei" - după cum mărturiseşte Ovidiu în Faste. La sărbătoarea Sfântului Gheorghe era cinstit gospodarul care a ieşit cel dintâi cu plugul în ţarină. Această zi era socotită benefică pentru altoirea pomilor.

În credinţele şi datinile româneşti ale Sângeorzului apar, de asemenea, două elemente caracteristice moştenite din mitologia precreştină, focul şi apa. Scăldatul într-o apă curgătoare până la răsăritul soarelui, stropirea cu apă, jocuri colective cu apă, spălatul cu rouă, urzicarea, focul viu făcut de ciobani în munţi erau practici obişnuite.

Rememorarea acestor vechi obiceiuri şi tradiţii ce se practicau la începutul primăverii, valoarea şi semnificaţa lor sunt de natură să ne lămurească popularitatea de care s-a bucurat Sfântul Gheorghe la români şi la alte popoare. Cu încrederea că Sfântul Gheorghe îl va proteja şi de acum înainte pe ţăranul român, şi pe noi toţi, gândurile noastre se îndreaptă către toţi cei care îi poartă numele, urându-le gânduri curate, bucurie şi fericire în viaţă.

Lasă un comentariu