„Patimile" părintelui Petru Giurgiu şi depopularea satului românesc

Fenomenul de îmbătrânire a populaţiei rurale devine tot mai pronunţat de la un an la altul. Migraţia tinerilor români spre ţările cu economii puternice, lipsa locurilor de muncă pe plan local prin distrugerea fostelor unităţi agricole, drumuri de acces neasfaltate, şcoli abandonate şi, nu în ultimul rând, dezinteresul politicienilor pentru modernizarea ruralului, sunt factori care favorizează pustiirea satului românesc. În multe sate, dintre intelectuali, doar preotul a mai rămas cu domiciliul în localitatea unde slujeşte, printr-o decizie fermă a arhiereului locului. În mod paradoxal, găsim sate în pericol de depopulare în viitorii 10-20 de ani, chiar şi în apropierea oraşelor. De pildă, în Postul Mare, mi-a fost dat să particip la Sfintele Slujbe în satul Giuluş, comuna Ogra, situat la 27 km de Târgu-Mureş, şi în satul Subpădure, comuna Găneşti, situat la 5 km de municipiul Târnăveni. În Parohia Ortodoxă din Giuluş, cu Filia Subpădure, se osteneşte vrednicul părinte Petru Giurgiu de 30 de ani. Statornic în slujirea lui Dumnezeu şi a enoriaşilor încredinţaţi la hirotonie în taina preoţiei a rămas, s-a învrednicit să pună în practică învăţătura Sfântului Apostol Pavel care spune: „După ce Dumnezeu, odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut veacurile; care fiind strălucirea slavei şi chipul Fiinţei Lui şi care ţine toate cu cuvântul puterii Sale" (Evrei,1,1-3) şi alină, durerile sufleteşti ale credincioşilor, în vârstă şi ei, prin cuvânt de rugăciune şi apostolat într-o lume încercată de alienare şi un pseudo-modernism.

Când s-a mutat în Parohia Giuluş, cu Filia Subpădure, însoţit de prezbitera Susana, parohia avea peste 300 de suflete, în sat funcţiona o şcoală cu 120 de copii, iar în Subpădure vieţuiau 100 de suflete. Preotul Petru cu prezbiterea Susana au crescut cu frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni cinci copii, din care doar fiica cea mică s-a stabilit în sat prin căsătorie cu un fermier. Patru dintre copii sunt risipiţi prin lume şi se întorc acasă doar de sărbători.

Astăzi, în Giuluş, mai trăiesc 70 de persoane, marea majoritate în vârstă, iar în Subpădure vieţuiesc 10 familii de români şi 10 familii de ţigani care pleacă primăvara la lucru în Dobrogea şi se întorc în pragul iernii. În ambele sate există gaz metan şi curent electric.

În urmă cu patru săptămâni, părintele Petru a suferit un accident, i s-a fisurat şoldul stâng, iar medicul ortoped i-a recomandat să rămână imobilizat la pat, timp de şase săptămâni. Supărat că nu poate să fie alături de enoriaşii săi m-a rugat să-l înlocuiesc. Când l-am vizitat era în pat, îngrijit de doamna Susana. „Frate, timp de 30 de ani nu am lipsit niciodată de la Sfintele Slujbe închinate Praznicului Împărătesc al Învierii Mântuitorului, aşa că de Paşti te aştept la Giuluş şi Subpădure", mi-a mărturisit cu tristeţe. În Sâmbăta Paştelui, la ora 23 eram la el, în casa parohială şi am plecat de acolo, cu o maşină de teren spre Subpădure, să oficiem Slujba Învierii, însoţit de un seminarist şi un elev de liceu. Pe un drum desfundat, plin de gropi şi denivelări, am ajuns în Subpădure. La ora 24 fără un sfert au intrat în Biserica amenajată în fosta casă parohială 5 români şi 5 ţigani. Cuminţi şi smeriţi au venit să primească lumină şi afară, în curtea bisericii, să participe la slujbă. Erau atât de minunaţi cu lumânările aprinse în mână, cântând din tot sufletul „Hristos a Înviat", încât am trăit o mare bucurie. Mă simţeam ca într-o catedrală imensă, înconjurat de copaci în floare şi o linişte copleşitoare. La ora 1,30 ne-am întors la Giuluş, pe acelaşi drum, şi le spuneam celor din maşină: „Nu-i de mirare că părintelui Petru i s-au îmbolnăvit picioarele pe un asemenea drum, iarna cu sania, toamna cu tractorul, iar vara cu căruţa".

În biserica din Giuluş, o adevărată bijuterie, îngrijită de bătrânii satului, erau adunaţi circa 40 de localnici şi fii ai satului veniţi la părinţi. La ora 4,30 am terminat de oficiat Sfintele Slujbe şi m-am întors la casa parohială, unde părintele Petru urmărea programul religios, difuzat de televiziunea Trinitas. După ce ne-am cinstit cu un pahar de vin, l-am întrebat: „De ce ai rămas 30 de ani în pustietăţile astea, unde astăzi nu mai există şcoală, autobuz spre oraş…, cum te-ai descurcat cu 5 copii?" M-a privit cu tristeţe şi mi-a răspuns: „Am avut ocazia să mă transfer în parohii mari, lângă oraş, cu drum asfaltat, dar atât de mult m-am legat de oamenii aceştia. I-ai văzut cât de frumoşi sunt, femeile în vârstă îmbrăcate în negru, iar bărbaţii curaţi şi smeriţi încât mi-am zis că preotul trebuie să slujească, nu să fie slujit, iar Dumnezeu a avut grijă de copiii noştri, au crescut cu frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni. Aici mă cunosc până şi vrăbiile…!" Nu am continuat discuţia pe această temă, gândindu-mă ruşinat la reproşul pe care mi l-a făcut duhovnicul meu, în urmă cu două decenii, vrednicul de pomenire, Arhimandrit Ioan Iovan, de la Recea, când m-am mutat dintr-o parohie mică, unde am trăit poate cele mai minunate momente din viaţa mea, într-o parohie lângă oraş: „Vasile, de ce te-ai mutat, de ce ai părăsit turma încredinţată de arhireu? Şi oamenii aceia aveau nevoie de păstor!" Adevărul e că după plecarea mea s-au perindat prin satul acela, de pe Târnava Mică, cinci preoţi…

 

Lasă un comentariu