CÂTEVA CUGETĂRI ASUPRA CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI (IV)

Distribuie pe:

Aşa cum am spus, nu toate proiectele de legi trebuie să treacă neapărat de parlament, ceea ce înseamnă că opoziţia, considerată de unii o componentă obligatorie a democraţiei, nu va dispărea cu totul. Însă nu va mai fi la fel de agresivă. Parlamentul, în întregul său sau în funcţie de situaţie, într-o majoritate constituită ad hoc, va deveni, în fiecare caz în parte, opoziţia faţă de un proiect sau altul de lege sau faţă de ministrul care l-a promovat; cade proiectul (sau este îmbunătăţit), dar nu cade ministrul şi nici guvernul său. Aşadar stabilitate dar, în acelaşi timp, şi progres legislativ. Şi pentru ca democraţia să fie cât mai aproape de perfecţiune ar mai fi nevoie, cred, ca cetăţenii să poată anula prin referendum, ca în Elveţia, orice lege adoptată de parlament, dar pe care ei nu şi-o doresc în forma respectivă.

În al patrulea rând, cred că cetăţenii României şi mai ales alegătorii nu vor mai fi atât de divizaţi ca în prezent sau, în orice caz, că nu vor ajunge până acolo încât să se considere unii pe alţii adevăraţi duşmani doar pentru că au orientări partinice diferite. Coeziunea şi, deci, bunăstarea românilor ar avea numai de câştigat. În al cincilea rând, cred că cel mai mare câştig ar fi stabilitatea politică. Timp de 4-5 ani, în funcţie de durata unui mandat, toţi românii (inclusiv politicienii) şi-ar putea vedea de treabă liniştiţi, pentru că nu vor mai sta cu sufletul la gură de frică (sau în speranţa) că ar putea să cadă guvernul. La rândul lor guvernanţii ar sta şi ei mai liniştiţi în această privinţă şi s-ar putea ocupa cu adevărat de guvernare. Dacă membrii guvernului nu vor putea fi demişi decât pentru infracţiuni penale, dacă parlamentul nu va putea fi nici el dizolvat decât în cazuri cu totul şi cu totul excepţionale, fiecare din aceste instituţii şi fiecare membru al lor îşi vor putea vedea de propriile sarcini. Fireşte, în aceste condiţii membrii guvernului nu vor mai putea fi şi parlamentari. Prin urmare, abia în aceste condiţii cele două instituţii vor deveni cu adevărat independente, aşa cum cere democraţia, şi se vor putea afla cu adevărat într-un echilibru relativ. Fiecare îşi va putea vedea de treburile sale, una de guvernare, cealaltă de adoptarea legilor. Şi mai cred, în sfârşit, că s-ar termina şi cu migrarea parlamentarilor de la un partid la altul întrucât nu prea ar mai avea sens. Vor mai fi probabil şi alte efecte pozitive, însă, deocamdată, eu pe acestea le anticipez.

O democraţie cât mai extinsă sau cât mai cuprinzătoare, aşa cum ne dorim cu toţii, (mai puţin, probabil, cei ce se află la un moment dat la guvernare şi care şi-ar dori, mai degrabă, aşa cum ne arată experienţa, să conducă în mod dictatorial) presupune ca, pe cât posibil, toate categoriile sau toate grupurile sociale să fie reprezentate în parlament. Acesta este, cred, principalul motiv care a generat parlamentele bicamerale. Ţinând seama şi de experienţa altor ţări dar şi de istoria, geografia şi structura socială actuală ale României, consider că ţara noastră are nevoie în continuare de un parlament bicameral. Dar nu aşa cum s-au constituit până acum cele două camere, ci puţin diferit, atât sub aspectul sarcinilor lor cât şi din punct de vedere a reprezentării. În ceea ce priveşte rolul celor două camere, bănuiesc că cei mai mulţi vor fi de acord că acest rol trebuie să fie diferit, în caz contrar nu văd care ar fi rostul unui parlament cu două camere. Indiferent care va fi denumirea lor, una din camere ar trebui să reprezinte poporul, precum în Elveţia, iar a doua regiunile României, dar care, deocamdată, nu s-au constituit. Eu cred că un parlament cu aproximativ 350 de locuri şi cu un număr relativ egal pentru fiecare din cele două camere ar fi suficient pentru condiţiile actuale ale României. „Un senat cu 100 de capete - zice Pitagora - e mult prea mult! Puţini legiuitori, dar înţelepţi!"- mai zice el. Cred, de asemenea, că un prag electoral de 2-3% sau chiar mai mic ar permite intrarea relativ uşoară în parlament a unor partide noi şi, pe această cale, înnoirea periodică a clasei politice. Atât deocamdată despre parlament şi despre guvern.

(va urma)

Lasă un comentariu