Iranul este una dintre ţările Orientului Mijlociu, ţara în care m-am simţit cel mai bine. Ţara în care oamenii sunt fericiţi să te cunoască, să te vadă, să vorbească cu tine, să mănânce şi să se plimbe cu tine. Dacă aş putea aş da timpul înapoi, am prea multe şi frumoase amintiri de pe acolo! Ţara asta, în ciuda unor asperităţi, mi-a oferit foarte mult, există şi persistă în visele mele. Iranienii au două vieţi, una în particular şi alta în public, justificată de rigorile tradiţionale şi de religia islamică. Trebuie să le cunoşti pe amândouă, de aceea niciodată nu am spus „NU" unei invitaţii. Am fost la nunţi şi festivităţi de tot felul, la înmormântări, în corturile nomazilor şi beduinilor deşertului arid, în plantaţiile lor de orez, cu munca şi eforturile istovitoare ale ţăranilor de pe aceste plantaţii, la mesele protipendadei celor bogaţi, celor de mijloc, dar şi a celor săraci. Fiind eu însumi o persoană înclinată spre frumuseţea sufletească, m-am potrivit în multe privinţe cu ei, în ciuda faptului că mă aflam într-o ţară în care la început credeam că o să-mi fie imposibil sau foarte greu să mă pot integra, să mă regăsesc, să mă simt bine şi să-mi pot duce misiunea încredinţată până la capăt.
Viaţa de acolo, timpul, oamenii întâlniţi, colegii iranieni, prietenii devotaţi, binevoitori şi sinceri mi-au demonstrat că nu este aşa. Bineînţeles că la început mi-a fost foarte greu Nu cunoşteam banii, nu ştiam ce să fac cu ei, nu înţelegeam preţurile, nu mă pricepeam la cumpărături. Le dădeam întotdeauna vânzătorilor moneda cea mai mare, pentru a primi restul, de frica de a nu fi înşelat. Nu cunoşteam limba, mă înţelegeam doar prin semne! Aceasta, în timpul liber, pentru că la serviciu întotdeauna aveam translator, dar şi câţiva ingineri şi maiştri iranieni cu stagii de practică la Uzina de Sodă Govora, care rupeau, cât de cât, cu limba română! Încet, încet, cu răbdare şi de multe ori cu momente foarte hazlii, am învăţat de la ei, la început mai puţin şi apoi din ce în ce mai mult, limba lor, Farsi. În mai puţin de un an de zile stăpâneam destul de bine această limbă, suficient ca să pot purta o discuţie oriunde şi oricând şi cu oricine, în magazine, pe stradă, la serviciu ori la „NOMAZII HOSPITAL", de exemplu, pentru controalele periodice de sănătate obligatorii şi tot obligatoriu aprovizionat cu prezervative, constrâns să semnez pentru primirea acestora. Iranul deţine propria fabrică de prezervative, una dintre puţinele fabrici de acest gen din Orientul Mijlociu, cu o importantă producţie destinată exportului.
Programul de lucru la uzină era normal, de la ora 7:00 la ora 15:00, joia şi vinerea liber. De multe ori însă nu ţineam cont de zilele oficial libere, prezenţa mea în uzină fiind strict necesară. Nu făceam niciodată rabat de la programul de lucru. Puteam oricând să-mi iau câteva zile libere pentru excursii, odihnă sau relaxare, cu informaţiile de a fi uşor de găsit în cazuri de forţă majoră. Aceasta, până la predarea la cheie a obiectivului către partenerul iranian, după care programul de lucru devenise mult mai lejer. Elaborasem ,,Instrucţiuni de lucru" de „Protecţia şi Securitatea muncii", „Normele de pază şi stingerea incendiilor" pentru toţi operatorii maiştri şi inginerii tehnologi, afişate la fiecare loc de muncă, dar şi pe mesele cu Rapoartele de fabicaţie din uzină.
Timpul liber îl petreceam hoinărind prin oraş, în excursii şi vizitarea marilor metropole iraniene (Ispahan, Teheran, Machad, sate şi localităţi rurale), locuri istorice şi de cult, cu avionul, cu microbuzul sau cu maşina întreprinderii, pusă la dispoziţia mea, întotdeauna cu rezervorul plin de benzină, întreţinerea, curăţarea şi revizia mecanică la zi.
De obicei, pe baza legitimaţiei de serviciu, îmi petreceam după-amiezile cu soţia, colegii români şi iranieni, la Clubul uzinei, la un ştrand spaţios şi foarte elegant, restaurant şi grădină de vară, teren de tenis şi mese de ping-pong. Masa la restaurant, oricând şi la orice oră, o aveam cu reducere de 50%. Nici nu mai era nevoie de legitimaţie, pentru că eram foarte bine cunoscut de „generalul" cu chipiu şi costum albastru, portarul de la intrare.
Inedit, în fabrică, după o foarte bună colaborare de serviciu, mă împrietenisem cu un iranian foarte volubil, vorbăreţ, interesant şi simpatic, şeful staţiei de Pompieri. Ne întâlneam zilnic cu el în după-amiezile fierbinţi la ştrandul uzinei. Şi ce să vezi? Din stimă, prietenie şi simpatie reciprocă, într-una din seri, pompierul, plin de bani, ne invită pe toţi specialiştii români, inginerii, Şerbănescu Damian, Vintilă Mircea, Zabet Daniel şi subsemnatul, toţi cu soţiile, la elegantul restaurant „LA MAXIM", pentru o cină „demenţială".
La ora 18:00 fix, cu masa pusă, pompierul ne aştepta în restaurant cu patru dame de companie special angajate de el, pentru fiecare dintre noi, bărbaţii! La început nu ştiam „ce şi cum"! Fiecare dintre noi, cu soţia lângă el, stăteam pasivi şi indiferenţi savurând ambientul acestui tablou fascinant, delirant şi copleşitor, la care el, pompierul, după câteva ore, ni se adresează mânios nouă, bărbaţior, „MĂ, CE FACEŢI...??" Am adus aceste doamne pentru „distracţia voastră (...)!" După care soţiile noastre ne împachetează rapid şi de urgenţă, ne expediază spre casele noastre!!! Cu regretul bunătăţilor lăsate pe masă (...).
Va urma
