Un domeniu din activitatea scriitoricească a lui Mihai Eminescu mai puţin cunoscut cititorilor neavizaţi, dar în care marele poet şi-a găsit mai totdeauna o valoroasă şi atractivă sursă de inspiraţie, cu variate mijloace şi procedee de superioară exprimare artistică în opera sa literară, îndeosebi în poezie, este cel religios-bisericesc. Eminescu a ridicat factorul religios-bisericesc ca factor de referinţă şi expresie literar-artistică la cote neatinse până azi.
Deşi preocupat şi versat în mai toate marile probleme ale teologiei şi gândirii religioase: teogonie, hristologie, soteriologie, angelologie, tanatologie etc., Mihai Eminescu n-a fost un teolog şi nici un istoric al religiilor în sensul propriu şi oficial al cuvântului; el n-a avut o pregătire specială didactică în acest sens. Şi-a făurit - dacă putem spune aşa - o „teologie" şi o „filozofie religioasă" sui-generis, în care găsim multe identităţi şi concordanţe, dar şi destule discordanţe şi inadvertenţe cu doctrina Bisericii: cu axiomele şi speculaţiile ei dogmatice transcendentale, cu normele şi principiile ei de morală, ce decurg din „raportul liber şi conştient al omului, fiinţă creată, cu Dumnezeu, fiinţă necreată, dar creatoare", cum, didactic, este definită religia.
În cadrul şi în virtutea acestei „teologii" sui-generis, Eminescu s-a manifestat oscilant şi contradictoriu: de la mărturisirea şi trăirea religioasă autentică, sinceră, de înaltă ţinută şi efuziune sentimentală, sapienţială şi morală, până la afişarea, uneori, a negativismului şi indiferentismului, ca manifestări accidentale, care erau rodul nu al unei educaţii sau autoeducaţii exprese, care să-i formeze o convingere fermă rectilinie ad-hoc, ci ele ţineau, mai degrabă, de structura lui temperamentală complexă, în care se interferau lipsa de voinţă, nestatornicia, propensiunea pentru totala libertate a gândului şi a faptei, nonconformismul romantic, cu neîncrederea, melancolia, pesimismul sau scepticismul, care făceau din poet - chiar şi atunci când afişa veselie, bună dispoziţie şi optimism - un om introvertit, ce trăieşte cu gândurile şi lumea lui interioară. Această trăire interioară se manifesta uneori zgomotos în afară şi lua forma unor răbufniri iconoclaste de deriziune, de răzvrătire şi ironie muşcătoare, de sarcasm şi negaţie.
Sursele din care Mihai Eminescu şi-a scos materialul care ne interesează sunt: Biblia, cărţile de doctrină şi filozofie religioasă creştină şi necreştină, cărţile de morală şi cult, de folclor, paremiologie şi înţelepciune populară, cărţile de literatură religioasă veche şi istorie bisericească, hagiografele, mitologiile. Din Biblie, bunăoară, l-au interesat cu precădere: Geneza, Ecleziastul, Pildele Iui Solomon, Psalmii lui David, Cântarea Cântărilor, Profeţii, Evangheliile - îndeosebi cea de la Ioan şi Epistola I a acestuia -, unele din epistolele pauline, Apocalipsa. Cu toate că a avut la dispoziţie şi i-a fost familiar un atât de bogat şi variat material religios-bisericesc, Mihai Eminescu a scris puţină poezie religioasă în sensul propriu şi deplin al cuvântului. A folosit însă din belşug datele şi valenţele ideatice, potenţialul naţional şi frumuseţile expresive de neegalat ale acestui material în creaţia sa laică. Puţina sa poezie religioasă, propriu-zisă, ca, de altfel, şi „realizările" pe această temă în proză, au rămas multă vreme în manuscrise-unicate, dar mai ales variante nedefinitivate în privinţa conţinutului şi nefinisate sub aspectul formei de autorul lor.
Dar, factorul religios-bisericesc, ca obiect de referinţă şi utilizare, se întâlneşte mai la tot pasul în scrisul lui Eminescu: sub formă de idei, aserţiuni, sintagme, cadru, imagini şi atmosferă, terminologie proprie sau figurat-simbolică, ori ca tropi: metafore, comparaţii, alegorii, epitete ornante etc.; asta dovedind că Poetul era cucerit pur şi simplu de valoarea, frumuseţea şi puterea expresivă a limbajului poetic-religios. Pentru ilustrarea acestui adevăr ne stau la dispoziţie, în continuare, numeroase şi variate exemple. În opera sa, Mihai Eminescu vorbeşte despre Mântuitorul Hristos, Maica Domnului, sfinţi, îngeri, Biserică etc., toate acestea făcând din el un poet cu profunde preocupări asupra teologiei. Eminescu, cu siguranţă că este poetul român care nu poate fi egalat şi în acelaşi timp face parte din galeria celor mai mari oameni de cultură din literatura universală.
