Părintele Crăciun s-a născut la data de 17 iunie 1925, în satul Cărăsău din judeţul Bihor, urmând cursurile şcolii primare din satul natal. După această perioadă urmează cursurile Şcolii Normale din Arad, iar apoi Facultatea de Teologie tot din Arad, începând cu anul 1947. După terminarea facultăţii îşi începe misiunea preoţească la parohia Cinciş, unde are bucuria să-l primească în casa parohială pe părintele Arsenie Boca, pe care l-a cunoscut încă din studenţie.
Perioada regimului comunist a fost crâncenă şi pentru părintele Crăciun, care aderă la acel curent de renaştere, reînviorare a sentimentului patriotic, religios , curent împotriva căruia regimul a pornit o aprigă luptă.
În acest context părintele Crăciun a supravieţuit miraculos celor 8 ani de detenţie din penitenciarele de la Arad, Aiud, Piteşti şi Canal, spunea părintele: „ datorită milei Maicii Domnului" pe care o iubea şi o cinstea nespus de mult.
Trece la Domnul în Duminica Floriilor anului 2012, la aproape 87 de ani.
Părintele Crăciun şi-a păstrat în tăcere toate suferinţele îndurate în perioada detenţiei şi nu numai, continuând să slujească şi să primească oamenii până cu 3 săptămâni înainte de moarte.
Era un om atent la fiecare suflet, cu o nemărginită răbdare faţă de toţi. El nu se plângea niciodată de vreo suferinţă. Se străduia să-i facă pe toţi aceia pe care-i întâlnea să aibă o faţă senină, folosindu-se tot timpul de un umor spontan - mărturiseşte ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, că atunci când l-a întâlnit prima dată pe părintele Crăciun acesta l-a primit cu următoarele cuvinte: „pe mine mă cheamă Crăciun chiar şi în ziua de Paşti" - plin de înţelepciune, fără să rănească pe cineva.
Prin trăirea sa părintele Crăciun a transformat anchetele, bătăile şi atrocităţile în pricini de înălţare duhovnicească. Mulţi dintre cunoscuţi au aflat abia după 1989 că trecuse şi prin închisoarea de la Piteşti, fiind unul dintre supravieţuitorii temutului „experiment de la Piteşti", unde a petrecut aproape un an.
Părintele Crăciun trebuie să rămână pentru noi toţi un chip al verticalităţii, blândeţii, iubirii şi smereniei, un chip al sfinţeniei, un adevărat duhovnic al hunedorenilor.
Aş încheia cu cuvintele părintelui destul de aspre pentru toţi dar mai ales pentru noi, slujitorii Bisericii lui Hristos, cuvinte care nu trebuie să ne dezarmeze, ci din contră să ne fie motiv de revigorare a vieţii autentice bisericeşti: „Creştinismul de azi are nevoie de o reîncreştinare. Slujitorii Bisericii trebuie să se reîncreştineze pe ei înşişi, apoi să reîncreştineze neamul acesta".
Veşnică să-I fie pomenirea vrednicului părinte Crăciun Oprea. AMIN!
