S-a născut în aprilie (8 aprilie 1911).
Ziua naşterii sale nu mai este amintită astăzi decât foarte rar. Deşi, fiecare aprilie ar trebui să ne reîntoarcă în Răşinariul natal, căruia i-a închinat o carte rară, Scrisori către cei de-acasă. Aici, Răşinari e laitmotiv, păstrător al înţelesurilor copilăriei filozofului. Expeditorul scrisorilor, semnând de cele mai multe ori cu diminutive ale numelui, Miluţ sau Luţ, vrea să-i afle locului reverberaţiile în timp, deopotrivă cu nerăbdarea copilului şi grija omului matur. Când îi cere fratelui Aurel Cioran să-i trimită la Paris monografia Răşinari, alcătuită de preotul Victor Păcală, Emil Cioran îşi exprimă nerăbdarea şi grija: „Dacă se întâmplă să dai peste cartea lui Păcală despre Răşinari, cumpăr-o imediat oricât va costa. Cu cât îmbătrânim, copilăria capătă contururi tot mai limpezi (...) Când mă gândesc câteodată la Parcul din Sibiu, am senzaţia că am fugit din Paradis..." Când primeşte monografia, fapt atestat în scrisoarea din 21 martie 1967, reface topografia Răşinariului, „anii de altădată", cu siluete dintr-o inconfundabilă tipologie umană: „Mare bucurie mi-ai făcut trimiţându-mi cartea lui Păcală, care m-a cufundat dintr-o dată în copilărie. E ca şi cum aş fi făcut un tur prin Răşinari."
Odată instalat în memoria copilului, Răşinariul, cu casa părintească şi „locurile astea", pârtia, biserica, cimitirul, Coasta Boacii, Casa Barcianu, verdeaţa şi zăpada, iradiază constant, ca prelungi bătăi de orologiu, plânsul matur al filozofului şi datele contradictorii ale biografiei spirituale pariziene, orice permutare în imaginea sedimentată născând nelinişte: „Nu-mi pot imagina casa noastră fără nucii dinspre râu. M-a durut să aflu că priveliştea din jurul proprietăţii Barcienilor a fost desfigurată. Era singura casă din lume în care mi-ar fi plăcut să mă retrag. Avea poezie şi un farmec care-mi amintea de universul lui Turgheniev." Filozoful recunoaşte că memoria lui, „slabă în multe alte privinţe", nu este „astfel" privind „locurile astea", Răşinariul, Ocna Sibiului, Trăinei, Şanta, Păltiniş, Poplaca, Sebeş, Cisnădie, Făgăraş, Sibiu: „Mi-e dor de Sibiu, de parc, de Dumbravă, de Şanta, chiar şi de casa în ruină. E stupid, dar nu te poţi lupta cu memoria, mai ales cu iluziile trecutului." Dacă autorul epistolarului cuprinde în fascicule de lumină, cu precizie, până la amănunt, fragmente din viaţa de altădată, retrăindu-le cu sfinţenie, posibilitatea revederii reale a acestora este legată de un indefinit îndepărtat şi dureros: cândva,vreodată etc. „O să revăd oare vreodată toate locurile astea? Poate. O amintire vie se leagă de Râul Sadului. Nu pot uita epitaful scris pe o cruce de lemn năpădită de ierburi: Viaţa-i speranţă, moartea-i uitare."
Epistolarul fixează imaginile locurilor dintâi prin pregnanţa cuvintelor precis şi clar : „Ce este extraordinar e că am o amintire precisă despre vechea noastră casă. Ca şi cum aş fi părăsit-o ieri..." Precizia rememorării naşte exclamaţia de admiraţie: „Îmi amintesc atât de clar de cimitirul din Răşinari, încât aş putea să-ţi descriu locul cutărui sau cutărui mormânt. Ce frumoasă era grădina noastră de alături!" Fiecărui element de frustrare pariziană, Emil Cioran îi contrapune un altul din inefabilul Răşinariului „unde iarba creşte mai înaltă decât crucile", unde fiinţa se poate zidi, demarcându-şi graniţe de apărare. Când i se pare că Parisul „s-a întins ca o pecingine", dinspre Răşinari şi împrejurimi, aşa cum sunt cuprinse în memoria „intactă", vin elemente de autenticitate, cu rol spiritual eliberator: „Visul meu ar fi să am o casă izolată la Răşinari, de pildă cum e cea a lui Barcianu, unde să mă retrag din când în când".
Visul reîntoarcerii în paradisul pierdut îi este destăinuit fratelui Aurel Cioran, cel care, cu doar câteva luni înainte de moartea filozofului, l-a vizitat la Paris ( vezi Valentin Marica, Interviu cu Aurel Cioran în Vânători de inefabil, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, p. 52-57): „Înainte cu 4 luni de a muri, am fost la Paris. El era într-o stare delicată, cu sănătatea şubrezită. Ca să-l înveselesc, îi povesteam năzbâtiile noastre din copilărie. Râdea cu o poftă nemaipomenită. În fiecare zi, după-masă, mă duceam la clinica unde era internat. Dificultăţile bolii erau din ce în ce mai evidente. Povestirile despre Răşinari îl luminau la faţă. Râdea, când îi povesteam, râdea cu hohote. Răşinariul a rămas permanent în fiinţa lui. Nu s-a putut desprinde de el. Lucruri pe care eu le-am uitat, din copilăria noastră la Răşinari, el le ştia cu amănunte. Probabil că atunci când distanţa faţă de un loc dorit este mai mare, lucrurile au o incandescenţă mai mare. Simone, prietena lui de-o viaţă, când a văzut, în ultimele caiete ale lui Emil, cât de mult vorbeşte despre Răşinari, a cerut să fie scris pe crucea mormântului acest nume al Răşinariului."
