Traducere în limba engleză: George Anca
Editura Singur, Târgovişte, 2016
Poeme dintr-un plâns înnăbuşit. Din tristeţea ascunsă în floarea vieţii. Ca şi din „tainica licoare a dorului nesfârşit" - turnată în cupele de cristal. (Lacrimi tăcute). Lacrimi din acelaşi cristal, pe acelaşi obraz.
Căutând umbra lui Dumnezeu în propria ta umbră. Nu se zăreşte decât flacăra palidă a lumânării pascale, adunată în duminicile de peste an, la fiecare utrenie şi vecernie. Priceasna devine balsam. O lumină în care s-au pitit o mulţime de eu veniţi de pretutindeni, ca-n Mănuşa fermecată, o poveste populară ucraineană în care îşi află culcuş, într-o pace netulburată şi deplină armonie, şapte vieţuitoare din specii diverse. Eu, eu, eu şi eu şi eu şi eu şi eu... Toate ipostazele omului. Jumătate lumină, jumătate umbră. Până toţi aceşti eu se prefac în tu. Cu ochi trişti de prea multă dragoste, căutându-te. (Lacrimi tăcute).
Nu trebuie să fii poet sau filozof ca să te înfiori de trecerea timpului. Orice om percepe în felul lui această ireversibilă scurgere. Mariana Gurza şi-a făcut provizii de stele căzute, stingerea lor este percepută „ca o scurgere/ de clepsidră" (Căderea stelelor).
Un halou de tristeţe învăluie ochii trişti în care se reflectă sufletul poetei. Prin versuri scurte, cu intensitate de blitz, poeta punctează stările. Sunt viziuni? Sunt sentinţe? Uneori e de ajuns un singur cuvânt ca să creeze o lume. Celelalte sunt de prisos. Rămâne haloul de tăcere. Rămâne muşuroiul de nisip scurs în formă de piramidă.
Cu ochii către cer, născându-se din nou, acum se desfată cu darul de viaţă nouă dat de Dumnezeu, ca să poată din nou trăi, după ce a căzut la pământ, să poată lupta, „precum în neclintirea lor stâncile"
(Mă uit spre cer).
O poezie de adâncă intensitate a trăirii, fără cuvinte de prisos, ca o curgere de apă limpede, din stânca creaţiei. De ajuns, doar o atingere de toiag şi stânca lăcrimează din belşug, pe relieful obrazului curat de fecioară. Simţământul religios este foarte pregnant şi poeta se consideră „doar o mlădiţă/ Din viţa ta, Doamne" (Ruga o port în mine). Mariana Gurza îşi declină simplu intenţiile, fără ascunzişuri, ea-şi dezvăluie firesc desenul secret al fiinţei. Poţi s-o cunoşti, doar citindu-i aceste versuri, de o simplitate şi limpezime aproape miraculoase.
O încercare de autodefinire: „Am crezut că ştii cine sunt./ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi umbră şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie albă,/ o flacără de lumânare,/ un ou roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de lumină" (Spune-mi cine sunt). Un element comun poeţilor dintotdeauna şi de pretutindeni: dorinţa de zbor, năzuinţa spre Înalt. Zbor printre nori ilustrează această încercare icarică: „Se făcea că sunt pasăre-n zbor./ A câta din numărătoarea/ lui Dumnezeu?/ A câta întoarsă de vânt?/ Pe mine ar trebui/ să mă recunoască/ după gânguritul meu sălbatic,/ după cuiburile ascunse / în clepsidra/ timpului vameş".
Succintă, misterioasă, cu o economie maximă a mijloacelor de expresie artistică, Mariana Gurza transmite emoţii proaspete, prin mesaj şi trăire poetică, ceea ce nu e puţin. În locul verbalismului, preferă starea pură a luminii de dimineaţă, limpede şi plăcută. Cu toate acestea, autoarea poate construi „Imaginea infinitului". Aşa cum singură mărturiseşte, pe Maria Gurza o înfioară (cum altfel?) trecerea timpului. Totodată, nu se sperie de moarte pentru că, spune ea, plecarea va fi doar temporară, provizorie, doar un simulacru. Astfel ca să se poată oricând întoarce, pentru a fi din nou „femeia din vis". De altfel, spune poeta, „moartea e doar un drum" pe care cu toţii îl facem fiecare pe contul lui. Dar până atunci, orice zi e un nou urcuş, o Golgotă. În orice caz, realitatea nu e aceeaşi cu închipuirea. Pusă faţă în faţă cu propria realitate, poeta spune, nu o dată: „Am crezut că travestindu-mă/ în lumină,/ în disperare/ am să-ţi adorm imaginaţia./ Am reuşit/ să-mi zăresc îngerul/ rătăcit de mine/ căutându-mă/ în gestul meu/ de umilinţă" (Cerul plânge în inima mea).
Percepţia asupra noastră e în totdeauna diferită. Una e să ne vedem aşa cum suntem, alta e să ne vedem aşa cum ne văd oamenii şi altceva este felul cum ne vede Dumnezeu. În oglinda noastră ar trebui să apară astfel trei fiinţe, cu aceleaşi trăsături, pe care le putem numi, generic, Eu. În apele proprii poţi apărea, de fiecare dată altfel: o rochie albă, o flacără de lumânare, o bucăţică de prescură, un ochi de lumină. Să adăposteşti în grădina sufletului o pasăre cântătoare, e un dar. Ea îţi va cânta pururi, un psalm cu parfum de iasomie, de gând încolţit, de mireasmă de vânt adiind. Cântul ei e limpede precum privirea după prima ploaie de lacrimi, spune foarte frumos poeta.
Poeta îşi asumă viaţa firesc, anotimpurile - după iarna albă, după verdele-verde, între dureri şi senin, pe care le va trece senină, depăşind încercările, cu gândul că doar durerile, trecătoare, vor rămâne singure. La o asemenea înţelepciune ajungi după lungi meditaţii. O oarecare oboseală şi resemnare răzbate totuşi din cuvinte, din tăcerile grăitoare, din pauzele dintre cuvinte. Umbra poetei - albastră - nu aleargă, ci alunecă alene. Gândul mai e încă măcinat de o dragoste verde. E nevoie de un răgaz, pentru a o putea lua de fiecare dată de la început, ca-n prima dimineaţă de luni a lumii.
Urmând cărările sfinţilor, te vei întoarce mereu spre tine însuţi. Şi acolo poţi avea, în mod miraculos, „imaginea infinitului". E vorba, aici, de căutarea de sine, o deschidere a uşii memoriei: „Memoria e mimoza pudica/ Azi se deschide cu dăruire,/ Mâine e golită de sensuri./ La fiecare atingere/ omul se strânge-n sine/ căutându-se/ în prima urmă din lutul/ ţinut în palmă de Dumnezeu./ La picioarele lui,/ îngenunchind umil,/ pământescul" (Căutare de sine). Unele poeme au sensuri ascunse, ermetice şi sunt mai dificil de descifrat, îţi trebuie o atenţie sporită, dar au logică şi un limbaj metaforic. Astfel, bobul de nisip rămas pe talpa vremii, ori în unele cazuri, metafora se desfăşoară pe mai multe versuri, e istorisită, are chiar şi o anecdotică. Altă metaforă: „din lacrimi un înger am îngemănat". „Travestiul din urmă al bunicului,/ ca noi să nu-l recunoaştem/ A fost unul şi-n Făt-Frumos./ Era la fel,/ cu calul său năzdrăvan,/ cu eternitatea în faţă,/ în spate cu vieţile anterioare,/ cu alte travestiuri…/ Într-unul era aidoma unui sfânt./ Bunica croşetase pentru el/ o tichie de mărgăritar,/ în alta un nimb strălucitor./ Poate că m-am întâlnit/ cu el într-o poveste,/ sau poate l-am văzut/ pe vreun zid cu grafitti/ şi-am dorit să fie bunicul meu." (Mă doare…)
Autoarea relizează portrete admirabile tatălui, bunicului (cel mai reuşit), şomerului singuratic care luptă să supravieţuiască şi să pună o bucată de pâine la masa copiilor săi, cerşind pe la biserici. E o realitate destul de tristă, trăită de mulţi în zilele noastre. Poeta aruncă o privire realistă asupra acestor aspecte, zugrăvindu-le cu măiestrie: „E frig în casă, în trupu-i ger,/ golit de vise şi speranţe,/ pierdut,/ se plimbă un şomer/ cu lacrimile îngheţate./ E greu să meargă mai departe,/ când buzunarul îi lipseşte/ urzeşte iar minciuni frumoase/ gândindu-se la ce-o să pună iar pe masă/ copiilor neînţelegători./ Şi iar privind cerul rugător/ cerşind din mila cea creştină/ ar vrea un trai mai bun, un ban cinstit/ să nu mai cerşească în bisericile pline./ Iar nu i-a venit şomajul,/vârsta nu-i permite să muncească,/ căci, vezi Doamne,/ dacă nu eşti tânăr/ nu mai ai azi nici o şansă./ Din când în când un trecător/ la fel de trist/ îi pune un bănuţ în mână ./ Sărac şomer, umil începi să plângi,/ şi fugi speriat s-aprinzi o lumânare;/ căci, Doamne, bine-i printre sfinţi/ când doar lor poţi să le spui ce te doare!" (Şomerul singuratic).
21 Aprilie 2017, Galaţi
(va urma)
