Cine-l citeşte, şi sunt mulţi, nenumăraţi cei ce-o fac, înţelege, cutremurându-se, că acel mai cu taină poet contemporan iubeşte România, aşa cum a iubit-o Bălcescu: cu patima vieţii, cu patima morţii, ocrotit de Dumnezeu, neclătinat de nimeni."
Sunt alesele cuvinte ale lui Fănuş Neagu, acea altă neîntrecută fabrică de metafore, din proza românească, scrise la cartea „Deromânizarea României", la adresa marelui poet Adrian Păunescu, cel care, „în credinţa lui purificatoare", spunea: „De n-aş fi om / aş vrea să fiu / un Tricolor / uitat în Munţii Apuseni". Iar marele poet al Basarabiei, Grigore Vieru, considera că „trăim printre poeziile acestui mare poet, care este Adrian Păunescu, aşa cum trăim printre cuvintele româneşti, obişnuiţi cu ele, fără să ne dăm seama că, pândiţi de atâtea primejdii, le-am putea pierde într-o zi. Ceea ce n-a reuşit să strige prin suferinţă, Mateevici, a strigat către noi Păunescu."
Într-adevăr, nu de puţine ori, citim poeziile lui, lăsate nouă moştenire de Adrian Păunescu, cutremurându-ne, vorba lui Fănuş Neagu. De pildă, ai acest sentiment, această trăire, citind poeziile cuprinse în cartea „Poezii cenzurate" (22 august 1968-22 decembrie 1989), apărută în anul 1990, cuprinzând poezii precum „Analfabeţilor", „Regresăm", „Repetabila vânătoare", „Treziţi-vă", „Balada elitei", „Scrisoare către Mihai Eminescu", „Acelaşi salon nr. 6", „Sânt radical", „Problema ţărănească", „Cauza naţională", „Măreaţa mizerie!", „Nedrepte vremi", adevărat recurs la istorie. Aceeaşi trăire o ai recitind poezia „România, ultimul bal", din cartea „Tragedia Naţională" (1997), o poezie a revoltei, a ţipătului nostru, în trista ţară a lui „Impozit Vodă", bântuită de dihonie românească, de acel „blestem al dezunirii": „În loc să fim o ţară numai fraţi, / Simţim, în noua epocă barbară, / C-am fost, în viaţa noastră, blestemaţi, / S-ajungem chiriaşi la noi în ţară."
Din filoanele naţionale, marele poet extrage şi ne oferă acea creaţie, fără frânturi, o plonjare în absurdul existenţei unui timp: „Din tot ce facem, nu avem nimic, / Ne macină străine interese, / Făina noastră n-are spor nici pic, / Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese. // Trăim acelaşi tragic simţământ, / Sub politicieni şi sub contabili, / Că noi, ca neam, avem destinul frânt / Şi suntem de prisos şi nerentabili."
De 27 de ani, aceşti politicieni din întâmplare, habarniştii, ne-au vândut, şi-au bătut joc de această ţară, transformând aceste momente ale existenţei noastre în malformaţiile unei societăţi bolnave.
Ironia şi confesiunea directă, poziţia declarativă, dură uneori, prin vitalitatea versului, toate fac parte dintr-o istorie trăită a vremii, cu învolburate ape, într-o temă lirică incomodă: „Umili, ne cerem scuze de la toţi, / Că nu ne-au chinuit destul în viaţă, / Şi ne conduc nişte fanarioţi, / Ce pe cei mici trădarea îi învaţă. // „Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi, / De zici că eşti din neam ce nu se lasă, / Când am ajuns în ţara noastră slugi / Şi suntem cerşetori la noi acasă?".
Prin mlaştinile acestei realităţi postdecembriste, cedările puterii, în cei 27 de ani, în trecerea noastră zilnică, devin resuscitări ale răului. În rigoarea responsabilităţii, Adrian Păunescu, prin una din formele lucidităţii poetice, ne oferă aceste secvenţe dintr-o istorie a vremii, printr-o poezie atât de actuală azi!
„Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum, / Dispuşi să emigreze se arată, / Mormintele se pregătesc de drum, în România deromânizată. // Sus-puşii nu mai au nimica sfânt, / Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă, / Nu mai avem nici fabrici, nici pământ, / Vorbim şi limba noastră-n altă limbă." Parcă sună ca un avertisment, ca un îndemn să ne apărăm limba, cea care dă dăinuire neamului, ca ea să fie stăpână acasă, ca nu cumva, cum spunea Alex Ştefănescu, într-o zi, care numai bună nu va fi pentru noi, „harta limbii române să fie mai mică decât cea a României!".
În această poezie-replică, dată timpului, substanţa lirică coboară în realul clipei, real în care, sătul de apăsări, românul îşi ia lumea în cap, plecând cât vede cu ochii, părăsindu-şi meleagul în care s-a născut. Adică, pământul, pentru care înaintemergătorii au luptat, apărându-l, cu arma în mână, dat azi, de guvernanţi, străinului. În palma acestuia ei au pus totul: gazul, petrolul, aurul, cimentul, pădurile întreaga bogăţie a României! Totul!
Impunând o atitudine proprie, dar şi una generală, nu doar acea voinţă de sine, cu inteligenţă lirică, Adrian Păunescu redă acea condiţie singulară a românului tot mai apăsat, strivit sub poverile, sub necazurile şi relele timpului: „Şi-acum, se-aude clopotul final, / Din vremuri de urgie şi de grindeni / Şi este seara ultimului bal, / Din zori, vom fi români de pretutindeni. // Probabil, mâine-aici va fi pustiu / Şi toţi, în pribegie vom porni-o, / Drum bun, popor pierdut la un pariu, / Adio, mamă, patrie, adio!".
O poezie tristă, dar a vehemenţei lirice, plecând dintr-o gândire poetică fundamentală. O temperatură lirică ridicată a senzorialului şi analiticului, cu acel simţ aparte al cuvântului, „cu acea îndemânare remarcabilă, în efortul exactităţii" într-o vreme atât de departe, încă, de acel „ideal al umanităţii."
„România, ultimul bal", o poezie devenită un tulburător mesaj!
