Grupa bolilor depresive este foarte neunitară. Există forme care apar ca fiind foarte particulare şi pot fi prea puţin influenţate prin măsuri luate pe planul comportamentului.
Preocuparea constantă - mai mult sau mai puţin avizată - pentru fenomenul depresiv, fapt dovedit de numeroasele articole din presa românească, are o justificare pe baza unui suport foarte real:frecvenţa maladiei creşte în conformitate cu un calcul estimativ al Universităţii de la Harvard. Astfel că, în anul 2020 - nu mai este mult timp până atunci - boala va fi a doua ca frecvenţă în lume. Numărul zilelor de incapacitate de muncă datorate tulburărilor psihice a crescut pe plan mondial din 1994 până în 2004 cu circa 80%, iar al pensionărilor anticipate din cauza maladiilor psihice cu 35 %.
Depresia este boala care diminuează cel mai puternic calitatea vieţii: 12 % din zilele de viaţă cu calitate diminuată se explică prin depresie. Asociaţia Europeană pentru Depresie (EDA) aducea la cunoştinţă încă din 2014 că aproximativ 1 din 10 europeni au recunoscut că şi-au luat liber de la serviciu din cauza depresiei, iar un sfert dintre aceştia nu le-au spus superiorilor ierarhici adevăratul motiv. În Europa continentală, o analiză mai recentă deja situează depresia ca fiind pe primul loc între problemele mentale care afectează cele mai bune şi active perioade din viaţa oamenilor. Pe lângă antidepresivele care le pot uşura multora simptomele (este adevărat că starea unora nu se ameliorează de la primul rând, nici de la al doilea astfel de medicament încercat), utilă poate fi şi o formă de terapie prin conversaţie, de exemplu terapia cognitiv-comportamentală. La unii au efect schimbările de stil de viaţă; tratarea insomniei, ca parte din tratamentul depresiei, a început să fie văzută ca esenţială pentru ajutorarea celor care suferă. Fiind mai odihniţi, şi zilele lor vor fi mai senine. La persoanele cu vârsta cuprinsă între 14 şi 44 de ani procentul este chiar de 17% deoarece depresiile apar tot mai timpuriu: în urmă cu 25 de ani, boala debuta la persoane cu vârste cuprinse între 30-40 de ani, iar în ziua de azi la persoane în etate de 20-30 de ani. Segmentul de populaţie tânără este tot mai des afectat, iar cifra sinuciderilor în rândul tinerilor este tot mai deasă - în ansamblu, 10 până la 15 % din persoanele depresive mor prin sinucidere - ceea ce înseamnă de 30 de ori mai mult decât la populaţia de vârstă medie. Între 40 şi 80 % au intenţii suicidare. La analiza acestor cifre trebuie luat în seamă faptul că grupa bolilor depresive - în zilele noastre se vorbeşte mai degrabă de „tulburări" depresive - este extrem de eterogenă. De asemenea, sunt sunt dese cazurile în care se trece cursiv spre alte tipuri de dereglări, ca şi spre fluxurile normale ale stărilor sufleteşti. La 8 din 10 persoane poate fi diagnosticată, pe lângă depresie, şi o altă tulburare care de regulă precede depresia. În asemenea situaţii, depresia poate fi înţeleasă ca expresie a unei încercări ratate de dominare a dereglării.
Depresia poate că cel mai bine ar fi descrisă ca durere emoţională care ne ia în stăpânire fără voia noastră, şi apoi se eliberează de împrejurările exterioare. Depresia nu este doar multă durere; prea multă durere însă se poate transforma în depresie. Suferinţa psihică este depresie proporţională cu împrejurările; depresia este suferinţă psihică disproporţionată în raport cu circumstanţele.
În linii mari, depresia a fost împărţită în uşoară - moderată sau distimică - şi gravă - majoră. „Depresie uşoară - treptată şi uneori permanentă - subminează oamenii asemenea ruginii ce roade fierul. Suferinţa psihică e prea mare, iar pricina e prea măruntă - durerea ce domină celelalte afecte şi le alungă. O asemenea depresie ia temporar în stăpânire trupul pornind de la pleoape şi muşchi care ţin dreaptă coloana vertebrală. Îţi vatămă inima şi plămânii, determinând îngreunarea mai mult decât ar fi trebuit a contracţiilor musculare involuntare. Asemenea durerii fizice devenite cronice, e cumplită nu atât din cauză că e insuportabilă pe moment, ci deoarece e insuportabil s-o fi simţit în clipele care au trecut şi să nu te aştepţi la altceva decât să o simţi în clipele care vor veni. Timpul prezent al depresiei moderate nu prevede nici o atenuare, căci pare familiară".
Citatul de mai sus îi aparţine lui Andrew Solomon, doctor în psihologie al Universităţii Cambridge, este autorul celei mai cunoscute cărţi despre depresie în spaţiul anglo-saxon - „Demonul amiezii". El predă psihiatrie la Cornell University, abordând acele dileme ale psihiatriei în care ştiinţa se intersectează cu filozofia. Tot el zice: „Hai să spunem lucrurilor pe nume: nu ştim cu adevărat ce anume provoacă depresia. Nu ştim cu adevărat din ce este alcătuită depresia. Nu ştim cu adevărat de ce unele tratamente pot fi eficiente în cazul depresiei. Nu ştim cu adevărat de ce un om se alege cu depresie în împrejurări care pe altul nu-l tulbură. Nu ştim cu adevărat cum funcţionează voinţa în acest context".
Tot el ne pune în temă şi cu un alt aspect: „Cei din preajma depresivilor se aşteaptă ca ei să-şi revină: societatea noastră nu prea are timp să-şi facă sânge rău. Soţii, părinţii, copiii şi prietenii sunt cu toţii expuşi riscului de a fi doborâţi, şi nu vor să fie în apropierea durerii nemăsurate. Nimeni nu poate altceva decât să roage să fie ajutat (dacă poate face măcar atât) când e în partea cea mai adâncă a unei depresii majore, însă, când vine ajutorul, el mai trebuie acceptat. Ne-ar plăcea tuturor s-o facă prozacul pentru noi, dar, din experienţa mea, prozacul n-o face decât dacă-l ajutăm. Ascultă-i pe cei care te iubesc. Crede că merită să trăieşti pentru ei chiar şi atunci când n-o crezi".
Am ţinut să-l citez pe Andrew Solomon, din două motive: 1) este un profesionist de calibru al psiho-pihiatriei şi 2) faptul că chiar el este şi subiect afectat de cumplita maladie.Singur mărturiseşte: „În fiecare dimineaţă şi seară, mă uit la pilulele din mâna mea: albă, roz, roşie, turcoaz… pastilele pe care le văd în aceste culori sunt buSpar şi Zyprexa (alb), effexor cu efect imediat (roz), effexor cu efect prelungit (roşu) şi welbutrin (turcoaz)".
Pentru ca boala să fie calificată drept depresie, trebuie să persiste cel puţin 14 zile încontinuu şi să modifice considerabil vieţuirea şi acţiunile. Dacă durata trece de un an, vorbim despre o depresie cronică, ceea ce este valabil pentru mai mult de o treime din depresii. În asemenea situaţii există treceri înspre o personalitate depresivă, numită şi distimie, până la aşa-numitul „typus melancholicus". Astfel de oameni tind de-a lungul vieţii lor, într-un mod întrucâtva constructiv, înspre idealuri perfecţioniste, pe care nu le pot atinge niciodată. De aceea se simt întotdeauna inferiori şi dezamăgiţi - sentimente pe care le au de regulă, mai mult în privinţa lor decât în privinţa celorlalţi.
Parcursul depresiei este foarte diferit de la un caz la altul: unii oameni au un singur episod în întreaga lor viaţă, pe când la alţii depresia revine mereu, ceea ce ne îndeamnă să vorbim despre o formă de recidivă. Dacă însoţim pacienţii pe durata a 15 ani cu aproximaţie, vom remarca faptul că 80 % dintre aceştia ajung la o nouă depresie. La 40 % depresia este cronică. Majoritatea oamenilor au doar episoade depresive - aşa numitul „parcurs unipolar" - unii dintre ei având în răstimpurile dintre episoadele depresive faze de avânt intens şi chiar bună dispoziţie lăuntrică - aşa numitele „faze maniacale" - care la parcursul bipolar sunt desemnate şi drept „maniaco-depresive". Aceste maladii maniaco-depresive se consideră că sunt puternic influenţate de predispoziţiile genetice (50 %) şi de aceea pacienţii maniaco-depresivi trebuie trataţi, de regulă, din punct de vedere psihiatric, şi în special cu medicamente. La cei cu predispoziţii genetice depresive, evenimentele acute ale vieţii pot declanşa mai uşor o fază de îmbolnăvire depresivă.
(va urma)
